Devenit animal sacru al locuitorilor din Sankt-Petersburg, pisica face parte integrantă din istoria oraşului

La toate colţurile de stradă, pe punţile navelor şi în beciurile muzeelor, pisicile sînt pretutindeni, la Sankt-Petersburg. Venerate şi alintate, parte integrantă a oraşului, ele alimentează numeroase legende. „Curierul de Rusia” a realizat un reportaj despre această felină devenită, cu trecerea timpului, animalul sacru al petersburghezilor.

Pisicile Ermitajului trăiesc în subsolurile muzeului.

Credit foto : Manon Masset / LCDR

„Se spune că, în timpul nopţii, angajaţii Ermitajului le dau drumul în sălile muzeului, pentru a prinde şoareci”, mi se destăinuie un locuitor al Sankt-Petersburgului, cu care discut la coada de la intrarea în Palatul de Iarnă. „Ar fi peste o mie de pisici care trăiesc în subsol”, completează vecinul său, originar din Ekaterinburg, care tremură de nerăbdare la perspectiva de a intra în curînd în cel mai mare muzeu din lume. „Eu nu am auzit niciodată vorbindu-se despre asta” mărturiseşte Vladimir, originar din Moscova. „Un lucru este sigur, pisicile Ermitajului există !” insistă Irina, 75 de ani, arborînd nişte cărţi poştale, retuşate gros, cu pisici plimbîndu-se în sălile muzeului. 

Rari sînt aceia care au văzut cu adevărat pisicile Ermitajului. Totuşi, animalele au chiar şi propriul site de internet, şi chiar propriul ataşat de presă. De douăzeci de ani, doamna Maria Haltumen se ocupă de binele şi de imaginea pisicilor muzeului. „Se tot povestesc diverse istorisiri despre pisicile Ermitajului... Şi ele sînt bogate, dar adesea, foarte romanţate”, îmi mai explică tînăra, atunci cînd ajung în biroul său din teatrul Ermitajului, lipit de Palatul de Iarnă.

Ataşatul de presă – şi suplimentar asistent de direcţie – povesteşte cum, conform legendei, Petru cel Mare ar fi oferit adăpost unui motan mare, adus din Țările de Jos, în ceea ce era pe atunci Palatul de Iarnă : o clădire enormă, făcută din lemn. „Cărţile de istorie nu evocă, totuşi, prezenţa pisicilor în Ermitaj decît începînd cu anul 1745, ca urmare a unui decret al Elisabetei Petrovna. Țarina a ordonat atunci să fie instalate acolo treizeci de pisici de Kazan, pentru a opri invazia şoarecilor, nemaipomenit de rezistenţi şi vivace”, precizează Maria.

Sub Împărăteasa Ecaterina a II-a care, în 1764, a fondat Muzeul Ermitaj, pisicile au dobîndit statut de „gărzi ale palatului”, împărţite în cele „din interior”, care vegheau asupra comorilor, şi  cele „de grădină”, care vînau rozătoarele. „Se mai povesteşte că pisicile de interior ale Ecaterinei erau de rasă pură – din rasa numită azi « Albastra de Rusia »”, adaugă Maria.

Felinele au supravieţuit mai multor conflicte, continuînd să lucreze pentru Ermitaj în timpul răzbioului împotriva lui Napoleon din 1812 şi a Revoluţiei din Octombrie 1917. Dar asediul de 872 de zile al Leningradului, întreprins de Wehrmacht, de pe 8 septembrie 1941 pînă pe 27 ianuarie 1944, le-a decimat pe pensionarele cu patru lăbuţe ale muzeului. „Generaţii de pisici imperiale, de la Ecaterina a II-a la Nicolae al II-lea, iau sfîrşit odată cu blocada Leningradului”, completează Maria. Cele care au scăpat de bombardamente, au fost mîncate de populaţia care murea literalmente de foame. „Nu a mai rămas nici măcar o pisică, iar şoarecii şi-au făcut întoarcerea în triumf la Leningrad”, a adăugat ataşatul de presă.

După sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, bolşevicii, după modelul ţarinei, au decis să readucă pisicile pentru a li se alătura luptei împotriva şoarecilor, care făceau ravagii la Leningrad. Vagoane întregi cu feline originare din nordul ţării au fost direcţionate atunci spre oraş din toată Uniunea Sovietică, aducînd aproape 5000 de animale. „O parte din aceste pisici au fost aduse la Ermitaj şi, de atunci, aceastea trăiesc în subsolurile muzeului”, concluzionează Maria, înainte de a mă invita să cobor o mulţime de scări vertiginoase, a căror intrare se ascunde în fundul teatrului.

 

Acasă la pisicile Ermitajului

Pisicile Ermitajului sînt azi mai degrabă pensionare, decît paznicii comorilor muzeului

Credit fotografic : Manon Masset / LCDR

După ce am coborît trei rînduri de scări, parcurs două culoare întunecate şi trecut prin aproape cinci porţi, ne aflăm sub Palatul de Iarnă. „Atenţie la cap şi uitaţi-vă pe unde călcaţi !” mă avertizează Maria, împingînd o ultimă uşă grea, de lemn. Acolo, o simfonie de blănuri de culori diferite se defăşoară privirii mele : o pisică bătrînă, roşcată, doarme pe o conductă de gaz în timp ce alte două pisici albe îşi dispută un ghem de lînă, iar un motan mare şi negru mănîncă tacticos cîteva crochete, într-un colţ. În mijloc, Zoia, paznica pisicilor de patru ani deja, se ocupă cu zîmbetul pe buze de cele 79 de animale pe care actualmente, le adăpostesc subsolurile muzeului.

 „Lumea crede că pisicile Ermitajului trăiesc în grup dar, în realitate, subsolurile se întind pe mai mult de 18 kilometri, deci se împrăştie pe toată această suprafaţă. Fiecare are locul de trai preferat", indică Zoia, care parcurge subteranele pe toată durata zilei pentru a da de mîncare pisicilor, pentru a le schimba litierele şi a verifica starea de sănătate a felinelor.

Unele din ele trăiesc pe casele scărilor, pe calorifere şi pe pervazuri. „Pisicile se plimbă liber în subsoluri şi în părţile Ermitajului rezervate personalului cum ar fi curtea, în care angajaţii se odihnesc”, continuă paznica-şefă a felinelor. O singură interdicţie: nu au voie să părăsească teritoriul muzeului şi nici să se aventureze în sălile rezervate vizitatorilor.

„Pisicile Ermitajului sînt azi mai degrabă pensionarele, decît adevăraţi paznici ai comorilor de aici, aşa cum erau în epoca imperială”, reia Maria, explicînd că serviciile felinelor nu mai sînt necesare, de cînd şoarecii au fost eradicaţi din muzeu.

 

Zoia, unul din paznicii care veghează asupra stării de bine a pisicilor Ermitajului. 

Credit fotografic : Manon Masset / LCDR

Pentru asistenta de direcţiune, a alunga pisicile din Ermitaj ar fi, totuşi, ceva de neimaginat, deoarece acestea „fac parte din sufletul Sankt-Petersburgului”. „În întreaga istoriei a pisicilor, fiecare locuitor al oraşului îşi regăseşte istoria personală”, analizează ataşatul de presă al pisicilor, pentru care aceste pensionare ale Ermitajului sînt la fel de preţioase ca oricare altă operă de artă din colecţii”.

„Acum douăzeci de ani, pisicile erau lăsate în voia lor şi nu se putea conta decît pe cîţiva angajaţi care să se ocupe de ele”, îşi aminteşte Maria, care aduna ea-însăşi bani de la colegi, printr-un fel de program pe care îl botezase „rubla pisicii”.

Astăzi, felinele au chiar un cont bancar independent de cel al muzeului, în care sînt strînse toate fondurile adunate pentru întreţinerea lor. Mai multe asociaţii finanţează animalele, precum un organism de binefacere german, Animal Pro, care le cumpără hrană şi medicamenete, sau Royal Canin, care oferă saci cu litiere şi coşuri.

„Numeroşi particulari vin şi depun şi ei, cu regularitate, plicuri cu bani pentru pisicile noastre”, continuă, mîndră, Maria, arătîndu-mi un registru în care figurează toate numele generoşilor donatori. „Muzeul nu intervine în nici un fel”, insistă ataşatul de presă.

Cu timpul, muzeul s-a străduit să facă din pensionarele sale feline o marcă de fabrică, îndeosebi prin organizarea „Zilei Mondiale a Pisicilor Ermitajului”, lansată în 1998. În fiecare an, în general în lunile mai sau iunie, angajaţii muzeului dau posibilitatea unui grup de copii, selecţionaţi printr-un concurs de desene, să viziteze felinele. Ermitajul expune apoi lucrările copiilor în sălile sale. „Este singura dată din an cînd vizitatorii pot veni să ne vadă pensionarele”, subliniază Maria, explicînd că mediul în care trăiesc animalele nu este propice organizării excursiilor.

Majoritatea pisicilor Ermitajului sînt castrate, în afara cîtorva, lăsate să asigure reproducerea grupului. Oficial, felinele sînt în număr de 50, chiar dacă Maria mărturiseşte că sînt lejer mai numeroase. „Directorul muzeului, domnul Mihail Piotrovski, ne-a impus un plafon, pe care nu avem voie să-l depăşim”, indică ea.

Pentru a respecta acest prag, muzeul de propune, în fiecare an, petersburghezilor îndrăgostiţi de feline, să adopte o pisică a muzeului. Preocupaţi de viitorul pupilelor lor, angajaţii Ermitajului sînt foarte stricţi în selecţionarea potenţialilor proprietari. Prioritatea este acordată cuplurilor, dar familiile care locuiesc în apartamente comune sînt excluse.

Dacă noul proprietar răspunde tuturor acestor criterii, el îşi primeşte pisica, împreună cu un certificat care-i permite să viziteze muzeul gratuit.

 

Cînd pisicile fac legea

Un vizitator în Republica pisicilor. 

Credit foto: Manon Masset / LCDR

Astăzi, unele din pisicile Ermitajului trăiesc chiar în propria lor „republică”. Deschis la doi paşi de Catedrala Sfîntul Isac de către veterinarul Anna Kondriatieva, care le îngrijeşte pe pensionarele Ermitajului de acum patru ani, acest refugiu alternativ le adună pe toate pisicile fără stăpîn ale oraşului şi le oferă celor care îşi doresc să petreacă un moment cu animalele.

Dar aici, regulile sînt stricte şi cetăţenii care doresc  pătrundă în ţinutul felinelor trebuie să depună o cerere de „viză”, în care se precizează numele, prenumele şi vîrsta în „ani pisiceşti” (vîrsta omenească împărţită la şapte). „Spălaţi-vă pe mîini, luaţi-vă încălţăminte de acolo şi veniţi să vă întîlniţi cu mine la biroul Consulatului”, indică vizitatorilor Ecaterina, 26 de ani, care are misiunea de a primi vizitatorii umani în Republica pisicilor. Odată taxele consulare achitate (între 300 şi 500 de ruble), turiştii pătrund într-o cafenea, apoi într-un dulap mare de lemn, în adîncurile căruia se ascunde poarta de intrare în Republică.

Acolo, pe un teritoriu de cincizeci de metri pătraţi, douăzeci de feline graţioase se plimbă, se joacă cu ghemuri de lînă, torc şi dorm. Obişnuite cu manejul, abia mişcă din cap cînd intră vizitatorii. În regatul crochetelor, pisica e atotstăpînitoare. „Nu sîntem decît invitaţi în incinta republicii”, insistă Ecaterina, care le cere vizitatorilor să se ocupe cu blîndeţe de rezidenţi.

Ca orice Republică demnă de această denumire, cea a pisicilor îşi are propriul preşedinte : Jean-Baptiste Vallin de La Mothe, motan numit astfel în cinstea arhitectului francez care a edificat Sankt-Petersburgul – fost pensionar al Ermitajului şi actual şef de republică, cu blana mătăsoasă şi albă, profitînd de atenţia vizitatorilor pentru a merge ţanţoş şi cere crochete.

Entuziaşti şi afectuoşi, vizitatorii se prind în joc, mîngîind felinele şi jucîndu-se cu ele. „Nu aş face niciodată rău unei pisici” spune Irina, o petersburgheză care îşi împarte timpul – şi banii – cu cele trei feline domestice ale sale şi cu fraţii lor vagabonzi. „Veghez în fiecare zi ca pisicile fără stăpîn din cartierul meu să aibă ce mînca şi ce bea”, precizează ea, cu mîndrie.

Şi nu e singura. Aici, numeroşi cetăţeni au grijă de pisicile de pe străzi. „Adesea, oamenii fac tot atîta pentru pisicile vagaboande, cît şi pentru ale lor”, explică Ecaterina, care estimează că pisica este un „animal sacru” la Sankt-Petersburg.

Pentru angajaţii Republicii, spaţiile dedicate pisicilor în alte părţi ale lumii, precum „barurile de pisici” care au invadat planeta, pornind din Japonia, sunt simple curiozităţi turistice. „Pe cînd la noi, Republica pisicilor din Sankt-Petersburg este un loc de cult !” insistă tînăra.

 

Monument viu

Monumentul pisicii Vasilisa, care a contribuit la salvarea Leningradului de la invazia şoarecilor, după al Doilea Război Mondial.

Credit foto Manon Masset / LCDR

Oraşul poartă în el semnele acestei adoraţii, pe care cetăţenii săi le-o poartă pisicilor. Douăzeci de monumente şi sculpturi cu efigii ale felinelor sînt amplasate pe canalele sale, la capete de alei sau la pervazurile ferestrelor. Cel mai celebru este, fără tăgadă, monumentul lui Elisei şi al Vasilisei. Pe corniza unei clădiri a băcăniei Eliseev de pe strada Malaia Sadovaia, Elisei, aşezat, o contemplă pe prietena sa, Vasilisa, aşezată mai jos. Legenda spune că aceste două pisici au contribuit la salvarea Leningradului de la invazia şoarecilor, după al Doilea Război Mondial.

Printre pisicile legendare ale Sankt-Petersburgului, unele sînt încă în viaţă. Poveştile lor sînt spuse pe mai departe de o mînă de petersburghezi pasionaţi de feline, precum Irina Malinina, care se ocupă, de aproape zece ani, de Kuzma, fost pernsionar al spărgătorului de gheţuri „Krasin”.

Construit în 1916, „Krasin” a servit în perioada Uniunii Sovietice înainte de a deveni, la sfîrşitul anilor ’80, o navă-muzeu. În martie 2006, un ghid muzeal al navei „Krasin” a zărit un pisoi negru pe un bloc de gheaţă plutind pe Neva, în derivă. Angajaţii spărgătorului-muzeu au realizat atunci o adevărată operaţiune de salvare, cu ajutorul corzilor, pentru a-i veni în ajutor pisoiului. Salvat atunci, motanul – botezat Kuzma – nu a mai părăsit nava, devenind mascota personalului – pînă la pensionarea sa, în casa Irinei, fostă angajată a navei-muzeu.

Dar Kuzma nu e unicul pensionar de pe „Krasin”. La puţină vreme după sosirea pisoiului pe navă, angajaţii au regăsit, în arhive, o fotografie a spărgătorului, făcută la Vladivostok, în 1949: se distinge un marinar care pozează cu un motan negru în braţe. “Seamănă lui Kuzma ca două picături de apă!”, precizează Irina.

Într-un film turnat la bordul lui “Krasin”, în timpul expediţiei lui Umberto Nobile, în 1928, o pisică neagră, care şi ea îi seamnănă lui Kuzma, apare pe ecran. "Coincidenţă? Nu cred!" spune Irina, amuzată, adăugînd că pisoiul Kuzma apare, astfel, de cel puţin trei ori, între 1916 şi 2016.

Spărgătorul „ Krasin” a fost, de altminteri, construit în Anglia, unde marinarii consideră că pisicile negre aduc noroc. „Kuzma a devenit, aşadar, simbolul acestei nave, pe care a vegheat, iar o parte a muzeului îi este de aici înainte dedicată”, precizează Irina.

Kuzma îşi duce zilele liniştit acum în apartamentul comunitar de la periferia Sankt-Petersburgului: un repaos binemeritat, după aproape o sutăde ani de bune şi loiale servicii! 

Traducerea: Alexandru Mîţă

Sursa: Le Courrier de Russie