Scrutând viitorul, Alexis de Tocqueville scria în anul 1835: „Pe pământ există acum două mari popoare, care, pornind din puncte diferite, par să înainteze spre acelaşi punct: ruşii şi anglo-americanii. Punctul lor de plecare este diferit şi diferită este şi calea lor, şi totuşi, după un plan secret al providenţei, fiecare dintre ele pare chemată să conducă destinul unei jumătăţi de lume”. Prăbuşirea blocului socialist din Europa de Est în 1989 şi destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, păreau să invalideze scenariul gânditorului francez şi îl determinau pe Francis Fukuyama de la Departamentul de Stat al SUA să afirme prematur, în cartea „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, că democraţia liberală este cea mai înaltă formă de organizare economică şi socială a umanităţii. Însă criza economică izbucnită la finele anului 2007 în SUA, repercutată ulterior şi asupra Europei occidentale, precum şi revenirea în forţă a Federaţiei Ruse în arena politică internaţională după „Euromaidanul” ucrainean de la sfârşitul anului 2013, au pus sub semnul întrebării teoria politologului american şi îl readuc în actualitate pe Alexis de Tocqueville. 

   Evenimentul care a focalizat atenţia întregului mapamond pe începutul de an a fost, fără îndoială, învestirea lui Donald Trump în funcţia de președinte al SUA. Schimbările anunţate de Trump în perioada campaniei electorale au insuflat speranţe pe toate coordonatele geografice, politica externă nord-americană având impact asupra întregii lumi. Nervozitatea Administraţiei Obama pe final de mandat nu prevestea nimic bun, elocventă fiind în acest sens expulzarea a 35 de diplomaţi ruşi din SUA la sfârşitul lunii decembrie 2016. La rândul său, fostul vicepreşedinte american Joe Biden afirma deschis în ultimul său discurs, rostit pe 18 ianuarie 2017 la Forumul Economic Mondial de la Davos  (Elveţia), că Rusia este ce mai mare ameninţare pentru democraţiile liberale şi că „SUA şi UE trebuie să conducă lupta”. Agresivitatea declaraţiei aminteşte de o telegramă din 14 august 1939, prin care ministrul de externe nazist Joachim von Ribenntrop îi trimitea ambasadorului de la Moscova, contele Schulenburg, instrucţiuni precise despre politica Reichului: „democraţiile capitaliste din Occident sunt duşmanii neînduplecaţi atât ai Germaniei naţional-socialiste cât şi ai URSS”. Şi în scurt timp, Germania nazistă avea să declanşeze cel mai mare dezastru din istoria omenirii...

   În opinia publică, venirea lui Donald Trump la Casa Albă a echivalat cu o altă abordare a problemelor de politică externă, menită să ducă la detensionarea relaţiilor internaţionale. Noul preşedinte american declara că „nu veţi vedea din partea noastră ostilitate, veţi vedea parteneriat şi nu conflict... ne vom înţelege bine cu toate naţiunile care vor să se înţeleagă cu noi... Statele Unite nu doresc să impună modul lor de viaţă altor ţări, ci vor mai degrabă să fie un exemplu pentru alţii”. Apare însă un semn de întrebare: în ce măsură îşi va respecta Donald Trump promisiunile făcute? Un răspuns îl poate oferi chiar citatul anterior din Alexis de Tocqueville: „punctul lor de plecare este diferit şi diferită este şi calea lor”. Unele calcule arată că de la apariţia ca stat independent în 1776 şi până în anul 2015, SUA s-a aflat în războaie timp de 222 de ani, din cei 239 de ani de existenţă. Dar nu pe teritoriul propriu, ultimele lupte duse în SUA consemnându-se în 1865, la încheierea Războiului de Secesiune!

   Prin urmare, Donald Trump, născut la New York, este „produsul” mentalităţii americane. După alegeri, preşedintele Trump a început să se exprime mai nuanţat sau chiar să vireze de la linia menţinută în campania electorală. Deşi iniţial cataloga alianţa politico-militară NATO drept o „organizaţie învechită”, astăzi continuă sporirea capacităţilor şi amplificarea exerciţiilor militare în Europa, în special cea răsăriteană. Cu numai câteva zile înainte de învestirea lui Donald Trump, în Polonia au ajuns noi tancuri, blindate şi aproape 4.000 de militari americani. Alte unităţi urmează să sosească în România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, dar şi în unele ţări vest-europene ca Germania, Olanda şi Belgia. Justificarea acestor desfăşurări armate a venit curând, pe 14 februarie 2017 purtătorul de cuvânt al noului preşedinte american declarând că acesta aşteaptă ca Federaţia Rusă să înapoieze Crimeea către Ucraina. De menţionat este faptul că Crimeea a revenit după referendumul din 16 martie 2014 în componenţa Rusiei, căreia i-a aparţinut din 1783 până în 1954, când a fost cedată Ucrainei de Nikita Hruşciov.

   Aşadar, febra cheltuielilor militare are tendinţa de generalizare în viitorul apropiat. NATO a solicitat ţărilor membre UE creşterea bugetelor pentru înarmări la 2% din PIB. Cea mai puternică economie europeană, Germania, alocă în acest moment doar 1,2% din PIB, în timp ce România s-a grăbit să se afle printre primele state europene care să respecte condiţia impusă. În condiţiile în care situaţia economică internă are nevoie urgentă de un program coerent pentru valorificarea potenţialului agricol, de maşini şi utilaje agricole, conducătorii politici români au optat pentru un program de construire de transportoare blindate, în parteneriat cu producătorul german Rheinmetall Landsysteme...

   Şi în privinţa înarmărilor nucleare, declaraţiile lui Donald Trump au stârnit îngrijorare. Înainte de a deveni preşedintele SUA, mai exact pe 29 martie 2016, el surprindea printr-o declaraţie în favoarea înarmării nucleare a Japoniei. La vremea respectivă, unii istorici şi analişti politico-militari au considerat cel puţin riscantă această viziune, dat fiind faptul că Japonia a fost singura ţară supusă bombardamentelor atomice chiar de către SUA, la 6 şi 9 august 1945 asupra oraşelor Hiroşima şi Nagasaki. Ulterior, pe 23 decembrie 2016, Donald Trump declara în cadrul unei emisiuni televizate „Să fie o cursă a înarmării, pentru că le vom fi mereu superiori la toate capitolele şi îi vom lăsa în urmă pe toţi!”. Potrivit purtătorului de cuvânt Sean Spicer, această declaraţie viza Rusia şi China.

   Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a dezaprobat reluarea cursei înarmărilor şi a adăugat că nu vede nimic nou în mesajele transmise de noul preşedinte american. La rândul său, preşedintele chinez Xi Jinping, aflat la Davos (Elveţia), lansa un apel pentru o lume fără arme nucleare: „Armele nucleare ar trebui total distruse şi interzise”. Acesta este, fără doar şi poate un ideal pentru viitor şi pentru întreaga omenire, însă în realitatea actuală se pare că tocmai arsenalele nucleare pot asigura menţinerea păcii, fie ea şi una artificială. Într-adevăr, tehnologiile avansate şi păstrarea unui echilibru relativ între marile puteri nucleare sunt menite să descurajeze un conflict direct între acestea, existând certitudinea că nimeni nu poate iniţia o agresiune fără a fi supus, la rândul său, unui atac distructiv.

   Prin urmare, probabilitatea izbucnirii unei noi conflagraţii mondiale este destul de scăzută în anul 2017. Confruntările militare vor fi izolate, pe lângă continuarea luptelor din Siria existând posibilitatea escaladării tensiunilor dintre Coreea de Sud şi cea de Nord, ori dintre Israel şi Iran. Va continua însă războiul economic dintre Vest şi Est, care în nici un caz nu se va încheia în decursul acestui an, fiind un veritabil „război de uzură”. Cu toate că este încă departe de final, evoluţia acestei confruntări economice poate fi prognozată pe baza unor evenimente ale ultimilor ani, a realităţilor prezentului şi a reconfigurărilor politico-economice care se întrevăd pentru viitorul apropiat.

   Chiar şi numai la o analiză sumară se poate spune că Estul se caracterizează prin STABILITATE, atât pe plan economic cât şi social. După trei ani consecutivi de la introducerea lor (martie 2014), sancţiunile impuse Federaţiei Ruse au avut, contrar aşteptărilor occidentale (...), efecte stimulative asupra economiei ruse, care a ieşit întărită în loc să se prăbuşească. O eventuală ruptură în relaţiile ruso-chineze stă sub semnul nulităţii, din mai multe considerente obiective: graniţa terestră comună de 4.300 km, parteneriatele şi acordurile economice reciproc avantajoase în industriile petrolului, gazelor naturale şi energiei nucleare, uriaşa datorie externă a SUA către China, diferendele chino-americane din Marea Chinei de Sud şi viziunea comună a Rusiei şi Chinei referitoare la Siria, Iran şi Coreea de Nord. Este de consemnat faptul că în 2013 agenţia guvernamentală de ştiri „Xinhua” (China), citată şi de „Daily Telegraph”, lansa următorul apel: „lumea ar trebui să se dez-americanizeze... trebuie să se termine cu zilele atât de alarmante când destinele altora sunt în mâinile unei naţiuni ipocrite”.

   Şi relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Turcia au evoluat surprinzător într-un timp relativ scurt. După doborârea de către aviaţia de vânătoare turcă, pe 24 noiembrie 2015, a unui bombardier rus care se întorcea din misiune, în legătură cu care preşedintele turc Recep Erdogan declara iniţial că Turcia nu datorează Rusiei scuze, pe 27 iunie 2016 Turcia cerea iertare Rusiei pentru acest incident. Ulterior, pe 10 octombrie 2016, cele două ţări semnau acordul bilateral „Turkish Stream” de construire pe sub Marea Neagră a unui gazoduct către sud-estul Europei. Coroborată cu această nouă turnură a evenimentelor, asasinarea Ambasadorului rus în Turcia, Andrei Karlov, pe 19 decembrie 2016, poate fi interpretată ca o încercare de compromitere a relaţiilor ruso-turce. De asemenea, şi prăbuşirea avionului în care se aflau membrii Corului Alexandrov, pe 25 decembrie 2016, ca şi decesul subit al Ambasadorului rus la ONU, Vitaly Churkin, în 20 februarie 2017, pot ridica unele semne de întrebare.

 De cealaltă parte, Occidentul traversează o perioadă de evidentă INSTABILITATE. Ambiţia noului preşedinte american, de a readuce SUA pe primul loc în clasamentul economic mondial, este o provocare ce presupune schimbări majore de politică internă şi externă. Deocamdată, reluarea cursei înarmărilor nucleare anunţată de Trump, despre care el însuşi spunea că presupune cheltuieli bugetare substanţiale, nu poate avea efecte benefice asupra economiei, în condiţiile în care criza economică izbucnită în 2007 continuă şi astăzi.

   Dincoace de Oceanul Atlantic, în Europa, consensul dintre state devine din ce în ce mai fragil, iar disensiunile politice pot fi un bun indicator pentru viitoare frământări sociale. În 2016, pe lângă ieşirea Marii Britanii din componenţa UE, ca urmare a BREXIT-ului, atât Adunarea Naţională cât şi Senatul francez au votat rezoluţii în favoarea ridicării sancţiunilor împotriva Federaţiei Ruse, opţiuni similare existând şi în Italia, Austria, Ungaria, Slovacia şi Cehia. Marine le Pen, lider al Frontului Naţional francez şi candidat la alegerile prezidenţiale din aprilie-mai 2017, include în programul său politic referendumuri pentru ieşirea Franţei din UE şi NATO. În februarie 2015, între Federaţia Rusă şi Ungaria s-au semnat acorduri de colaborare pentru livrarea de gaze naturale ruseşi, precum şi în domeniile medical şi nuclear. Recent, preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon, a refuzat să semneze un decret pentru participarea militarilor moldoveni la exerciţiile NATO desfăşurate în România, la Galaţi.

   Însă cea mai incomodă poziţie în conjuncturile politice internaţionale o are, cu siguranţă, Germania. Partener de bază al SUA după al doilea război mondial, care a şi contribuit la reconstrucţia ei prin implementarea „planului Marshall”, Germania este totuşi poziţionată geografic în Europa, iar funcţionarea optimă a economiei germane are nevoie de resursele şi materiile prime ruseşti. Pornind de la aceste premise, cel mai probabil este că în viitor se va accentua distanţarea Germaniei faţă de politica externă americană. Iar această distanţare nu reprezintă un element de noutate, ci o realitate care putea fi decelată încă din anul 2013, o dată cu scandalul interceptării telefoanelor cancelarului german Angela Merkel de către NSA (Agenţia Naţională de Securitate din SUA).

   Este binecunoscut faptul că în istorie hazardul a jucat adeseori un rol important, astfel că orice prognoză aduce cu sine şi o marjă de eroare. Mai multe clarificări se aşteaptă de la viitoarea întâlnire oficială dintre preşedinţii Federaţiei Ruse şi SUA, în vederea căreia se fac pregătiri.  Însă succesiunea evenimentelor cuprinse în această analiză confirmă o dată în plus previziunea lui Alexis de Tocqueville din 1835, menţionată la început.