Eu ştiu aşa: că eram copil şi că ne jucam tot timpul de-a războiul. Că unii erau ruşii şi ăilalţi nemţii. Că ne băteam ca chiorii, pînă ne luau părinţii de urechi să ne ducă în casă. Ştiu că eram mereu în tabăra ruşilor. Si că n-aveam chef sa fiu cu nemţii Si mai ştiu că niciodată, absolut niciodată în jocurile noastre, nimeni nu zicea nimic de americani. Si nici de englezi. Pentru noi, războiul însemna doar ruşii şi nemţii.

Mai tîrziu, jocurile copilăriei s-au estompat şi-au apărut la orizont americanii. Pentru mine, contactul cu ceea ce înseamnă "american"  a fost oarecum inedit. Nimeni nu vorbea în casă de bombardamentele asupra Ploieştiului şi Bucureştiului. Nimeni din familie nu-i aştepta pe americani. Nimeni nu-i proslăvea, erau ca şi inexistenţi. Insă viaţa a făcut să înţeleg intr-un fel special ce carevasăzică America. Si probabil că asta m-a marcat pentru totdeauna.

Tatăl meu, Vasile Inoan, a ajuns vicepreşedintele Comitetului Român de repatriere. Si redactor-şef al organului sau de presă, Glasul Patriei. Preşedinte era un colonel - ştiţi voi de unde.

 

Mergeam adesea la tata la serviciu, pe strada Cristian Tell. Cine nu venea acolo?! Veneau artişti, scriitori, alţi oameni de cultură. Îmi amintesc de actorul Şerban Cantacuzino, de cîntăreaţa Angelica Moldovan, de actorul Cristea Avram. Si daca nu veneau ei, se ducea tata la ei, să le ia interviuri. Vorbesc de Sadoveanu, de Blaga, de pildă, care, în acea vreme, erau consemnaţi la domiciliu.

Intr-o zi, pe cînd eram la tata în birou, a venit un nene. Se strămuta din America. Si tot povestind el cu tata, a scos din capacul stiloului o bancnotă de 5 dolari. Era trofeul lui. Atîta reuşise el să salveze din America în care trăise şi din care se întorcea acasă. O amărîtă de bancnotă de 5 dolari...

Probabil că m-a impresionat, căci asta mi-a rămas mie în cap: că oamenii se întorc definitiv din America şi că aduc de acolo o bancnotă de 5 dolari.

In rest, copilăria mea a curs între joaca de-a războiul si filmele tot de război pe care le vedeam la televizorul lui nenea George, cel mai bun prieten al tatei (George Guriev, rus din Basarabia, director general al Loto-Pronosport, preşedinte al Federaţiei române de box şi vicepreşedinte al Federaţiei balcanice). Mai apoi, tata a cumpărat un Orion.

Tata însă ne tot povestea ba una, ba alta din istorie. Încerca, într-un fel mai ferit, să ne explice cum stau lucrurile. Si probabil ca am înţeles exact ce încerca el sa ne spună, mai discret sau, uneori, chiar mai direct, din moment ce astăzi scriu acest text şi lucrez  pentru Asociaţia de cooperare România-Rusia.

Tot de la tata am auzit si de Levitan, crainicul Vocii Rusiei, cel care a anunţat începerea celui de-al doilea război mondial şi, mai apoi, încheierea acestuia. Pentru mine, cum ziceam, războiul a fost „ruşii şi nemţii”. Stalingrad si Leningrad. Katiuşa. Meresiev. Găinuşa Partizanca. SS. GESTAPO. Ăia erau cei mai rai...

Din filme, din cărţi şi de la tata, mai aflam şi altceva. Cu timpul, am înţeles că au pierit 70 de milioane de oameni. Cam 3 la sută din populaţia de atunci a planetei. Că ţările şi oraşele au fost distruse. Am reţinut El Alamein si Tobruk. Planul Barbarossa. Frontul de Răsărit. Don si Volga. Kursk. Bielorusia. Si, da, că americanii aduceau conserve... Si Nurenberg. Si criminalii de război care au fugit, care pe unde.

Insă cele doua borne ale celui de-al doilea mondial au rămas pentru mine anunţurile solemne ale unei voci de neuitat: Levitan. Adică 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945.

Poate şi de aceea, în mai 1986, pe cînd mă aflam la Plovidv într-un  hotel, m-am speriat destul de tare şi am ieşit ca o vijelie din cameră. Mă trezisem într-un  anunţ  ce-mi părea cunoscut...Bulgarii povesteau, de fapt, despre război si au dat la radio anunţul lui Levitan. Tonul grav m-a făcut să sar in sus şi să ţîşnesc afară din încăpere. Filmele sovietice îşi spuneau cuvîntul. Apoi m-am liniştit. Era un remember.

Si dacă, atîţia şi-atîţia ani, pentru mine războiul a însemnat nemţii şi ruşii şi Levitan cam cum aţi vrea sa reacţionez cînd aud azi tot mai des si mai asurzitor ca 9 Mai e Ziua Europei ?!? Si că, prin şcoli, asta li se spune copiilor? Si la faptul că n-avem la televizor filme cu nemţi şi cu ruşi? Si la aceea că americanii (ăia cu conservele, pentru copilul din mine) s-au făcut  stăpîni în ţara mea? Si la faptul ca fac pe zmeii cu ruşii? Si la realitatea că au pus cizma pe Europa toată? Si ca se-nghesuie că şacalii împrejurul Rusiei? Si că latră ca apucaţii şi vor să o gîtuie?

Pentru copilul din mine, ruşii sînt ruşi, ăia buni, iar americanii sînt nemţii de odinioară. Ăia răi. Iar pentru mine, ziarista, Europa e doar o colaboraţionistă, cam cum erau ăia din Franţa. O „aia” cu două feţe, care zice că pe 9 mai e ziua ei. Si că ziua asta se mai numeşte şi Ziua Schuman, de la ministrul francez de externe, Robert Shuman (că tot aminteam de colaboraţionismul francezilor), cel cu declaraţia istorica!

Pentru gazetarul din mine, 9 mai este День Победы / Ziua Victoriei iar al doilea război mondial rămîne Великая Отечественная война/ Marele Razboi pentru Apărarea Patriei. Iar America va fi mereu locul acela de unde românii se întorc acasă cu mare brînză de 5 dolari ascunşi într-un stilou. Adică... cu mai nimic.

Haideţi, prieteni, să sărbătorim încă o dată Ziua  Victoriei/ День Победы! Veşnic omagiu! Acum şi de-a pururi!

Vă ofer acum, încă o dată, interpretarea care îmi place cel mai mult. Aceea de la Sankt Peterburg, din Dvortsovaia ploshtadi, cu participarea emoţionantă a veteranilor. 

 

Aveţi aici si un film cu primele 4 ceasuri după izbucnirea războiului:

La fel, înregistrarea primei parade militare de după Victorie. Era 24 iunie 1945. Moscova. Piaţa Roşie: