În satele româneşti de munte,se întâmplă adesea ca ursul să coboare din pădure  şi să pornească agale,tacticos pe uliţă. Toţi câinii din sat se reped pe urmele lui, lătrând înverşunat.Cu toată hărmălaia, ursul îşi vede netulburat de drum; din când în când, mormăie şi dă cu laba când câinii devin prea agresivi. Iar când această agresivitate întrece măsura, e suficient ca ursul să se ridice pe labele dinapoi, că toată haita de câini fuge schelălăind care încotro.

Situaţia creată de vizita vicepremierului rus Dimitri Rogozin la Tiraspol şi mai ales toată seria de incidente petrecute la întoarcerea sa în patrie, se aseamănă mult cu tabloul descris mai sus. Iar comportamentul autorităţilor de la Chişinău, precum şi al celor de la Bucureşti, în loc să fie unul demn de autorităţile unui stat civilizat, seamană cu al câinilor din sat la vederea ursului.

Las la o parte atitudinea autorităţilor de la Chişinău care, încălcând normele de drept internaţional, au procedat la percheziţionarea avionului vicepemierului Rogozin, căutând nişte liste cu semnăturile separatiştilor transnistreni. Sunt faptele lor, ei vor răspunde, ei vor trebui să-şi refacă imaginea terfelită. Mă refer aici la atitudinea autorităţilor române, la imaginea terfelită a statului român. Nu de ieri, de azi, ci de mai bine de douăzeci de ani de conducere dezastruoasă.

 

În decursul acestei călătorii cu peripeţii la Tiraspol, în urma problemelor apărute, vicepremierul Rogozin solicită  aprobare de survol deasupra României. Aprobare care nu i se acordă, pe motivele binecunoscute şi tâmbiţate pe media. Se pune întrebarea: România, ca stat membru NATO şi al UE, dacă a primit ordin să  aplice restricţiile impuse Rusiei şi personalităţilor ruse aflate pe ”lista neagră”, a respectat ad-litteram acest ordin, a anunţat oficial autorităţile de la Moscova, imediat de la aplicarea unor asemenea restricţii? Sau a acţionat la un ordin verbal de la Washington ori din exces de zel, pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de SUA? Căci nu se explică altfel supărarea lui Rogozin la adresa  românilor...

Aşadar, Rogozin, ajuns la Moscova, postează pe contul său de Twitter următorul text:”Da, domnilor români, vă vom explica în curând totul, cine sunteţi şi ce credem despre voi”. Aşa, şi? Noi,c a români, ne simţim jigniţi, ameninţaţi chiar? Atunci de ce pe Facebook şi Twitter nu ai loc de texte injurioase la adresa Rusiei şi a liderilor săi,scrise toate de români”patrioţi”? Pentru că spaţiul alocat acestor reţele de socializare este public şi suportă orice!

Aşadar, pe Twitter şi-a descărcat năduful cetăţeanul Dimitri Rogozin, nu vicepremierul Dimitri Rogozin! Declaraţiile oficiale ale demnitarilor nu se fac pe Facebook sau Twitter, ci pe canalele oficiale.În concluzie, nici vorbă ca Rusia să ameninţe România!

Cum au reacţionat în schimb autorităţile de la Bucureşti? Într-atât s-au panicat, încât MAE român a cerut Moscovei să explice dacă afirmaţiile lui Rogozin reprezintă poziţia oficială a Federaţiei Ruse! Câtă lipsă de profesionalism din partea celor care au menirea să reprezinte România în lume!

Ca să nu mai vorbesc de atitudinea preşedintelui Băsescu, într-o declaraţie televizată, când a afirmat despre vicepremierul Rogozin: ”trebuie aflat câtă vodcă a consumat”. Nu cumva mitocănia prezidenţială îşi are obârşia mai degrabă în whisky-ul consumat la ”Cireşica”?

Din păcate, atitudinea celor care trebuie să reprezinte România în lume, să stabilească relaţii de colaborare şi parteneriat unde interesele ţării o cer, aduce mari deservicii acestei ţări şi acestui popor. În locul colaborării şi parteneriatului care ne-ar aduce prosperitatea, avem subordonare necondiţionată, la nivel de sclavie faţă de SUA şi UE, şi relaţii ostile, care pot uşor degenera în conflict faţă de Federaţia Rusă. Avem de asemenea o polarizare socială accentuată, unde un număr mic de potentaţi domină cu aroganţă şi dispreţ o majoritate pauperizată excesiv, lipsită de cele mai elementare drepturi.

Aşadar, rapacitatea clasei politice şi pasivitatea populaţiei fac ca România să fie, în realitate, o colonie. O colonie asemănătoare până la identitate cu satele româneşti de munte. Unde se întâmplă adesea ca ursul să coboare din pădure  şi să pornească agale, tacticos, pe uliţă. Toţi câinii din sat se reped pe urmele lui, lătrând înverşunat. Cu toată hărmălaia, ursul îşi vede, netulburat, de drum; din când în când, mormăie şi dă cu laba când câinii devin prea agresivi. Iar când această agresivitate întrece măsura, e suficient ca ursul să se ridice pe labele dinapoi, că toată haita de câini fuge schelălăind, care încotro!