Început de mai,1986. Am plecat în zorii unei dimineţi ploioase intr-o delegaţie urgentă la Cluj. Cu noua Dacie papuc a Întreprinderii de Rulmenţi Grei din Ploieşti, condusă de Mişu, un şofer simpatic, vechi  tovarăş de delegaţii. Destinaţia: Cluj- Napoca, întreprinderea „Sinterom”. Trebuia să ridicăm de acolo distanţierele sinterizate necesare montării urgente a unor rulmenţi din programul de export pentru URSS. Cum se întâmpla în cazul producţiei pentru export, termenele erau extrem de strânse şi nu puteau fi sub nici o formă încălcate. Astfel, a doua zi de dimineaţă, cel târziu la ora şapte, distanţierele trebuiau descărcate în secţie, pentru  a se începe montarea rulmenţilor.

Deplasarea se anunţa a fi una de rutină. Pe la prânz urma să sosim în Cluj. La „Sinterom” urma doar să încărcăm şi să facem actele, operaţie ce urma să ne ia maxim o oră. Iar la întoarcere, cu popasurile de rigoare, cu masa de prânz şi masa de seară, nu aveam să ajungem mai târziu de ora 23 în Ploieşti. Numai bine cât să descărcăm marfa şi să apuc să prind ultimul autobuz spre casă, la ora 24. Asta era socoteala de acasă. Care, de data aceasta, nu s-a potrivit cu cea din târg...

 

Ploaia a ţinut doar până la Predeal. De aici, cerul senin şi asfaltul uscat nu au mai pus probleme. Mişu s-a aşternut voiniceşte la drum. Am străbătut Braşovul, Sighişoara, Tărgu- Mureş, fără nici un fel de oprire. De-abia în dreptul aeroportului de la Vidrasău am oprit, pentru a ne dezmorţi şi pentru o necesară pauză de cafea şi ţigară. Ne-am turnat câte o „Alvorada” călduţă din termos şi ne-am aprins ţigările. „Mariane, sigur ajungem la Cluj până la prânz. Durează mai mult de o oră încărcatul şi actele”? „Nu, Mişule, la  ora unu, unu şi un sfert suntem gata”! „Păi la întoarcere o luăm mai încet, servim masa la Luduş, la popasul ăla, ştii tu...Trebuie să servesc masă caldă, că altfel iar mă supără  ulcerul...Plus două-trei pauze, cred că pe la unşpe noaptea suntem în Ploieşti”. „ Bun, Mişule, hai să-i dăm bătaie”!

Am pornit mai departe. Au urmat Cheţani, Iernut, Luduş, podul peste Arieş, unitatea de aviaţie de la Luna. Curând am intrat în Câmpia Turzii, apoi în Turda, pe care am străbătut-o fără oprire. Chiar de la ieşirea din oraş începea urcuşul spre Feleac. Mişu şi-a folosit din plin măiestria pentru a efectua urcuşul într-un timp cât mai scurt, încât am ajuns în timp record la punctul de control situat chiar pe vârf. Panorama impresionantă a Clujului ne-a apărut în faţa ochilor. Mişu a început coborârea cu precauţie; s-a oprit la staţia PECO pentru a face plinul, după care am pornit mai departe.

Curând am ajuns în faţa porţii „Sinterom”. Am intrat şi am tras maşina în dreptul secţiei, după care eu am intrat în biroul şefului se secţie, ing. Micu. După salutul de rigoare, acesta mi-a zis:”Îi bai mare, d-le Rădulescu, nu am terminat distanţierele..” Am replicat: „ În cazul ăsta chiar am dat de naiba! Ştiţi că  trebuie să duc distanţierele astea cel târziu mâine la 7 dimineaţa la mine în fabrică? Altfel se compromite un export! În cât timp este gata toată marfa?” Micu puse mâna pe telefon: „Szabo, o venit d-l Rădulescu. Fă ce oi şti, dar în seara asta să fie gata tăt lotul pentru Ploieşti! În 10 minute îmi dai răspuns!” Apoi se întoarse spre mine: „Doriţi o cafea ?” „ Desigur !” Nici nu ne-am terminat cafeaua şi ţigara, că telefonul sună. „ Da...Cum? Mai devreme nu se poate? No, îi binie şi aşe...No, ciao!” Puse telefonul în furcă şi-mi zise: „ Pe la opt seara îi gata tăt”!  Mi-am făcut o socoteală: eram la limită cu timpul. Dar, asta era situaţia...De acum încolo, trebuia să stau ciopor pe capul lui Szabo până la terminarea distanţierelor. Noroc că Szabo, pe care-l cunoşteam de multă vreme, făcea pe dracul în patru şi rezolva totdeauna toate problemele dificile.

Am ieşit şi m-am dus la maşină. „Grijania !” a fost replica lui Mişu când a auzit această veste. Avea motive: trebuia să ia masă caldă la intervale regulate şi trebuia să respecte un program de odihnă. Am mers cu el peste drum, la cantina „Napomar”, unde am luat masa de prânz în condiţii decente. După ce am aflat că tot aici puteam lua la ora 19 şi masa de seară, l-am îndemnat să se culce pe bancheta maşinii. Eu m-am dus în biroul lui Szabo, unde mi-am petrecut restul după-amiezii. Încet-încet, timpul a trecut; cam pe la 18,30 un ins în vârstă a intrat pe uşă şi i-a spus ceva în ungureşte lui Szabo. Acesta mi-a spus: „Gata, domnu’ Rădulescu! Trăbă făcute actele, dar până la 19 sigur îs gata! Trageţi maşina, vă încarcă băieţii, între timp puteţi mere la cantină să mâncaţi...Numa’ bine, când terminaţi masa găsiţi gata tăt!” I-am mulţumit şi ne-am despărţit.

Ne.am dus şi am luat masa de seară. La întoarcere, portarul ne-a făcut semn: actele noastre erau gata, ieşirea era făcută. Nu ne-a rămas decât să ne suim în maşină şi să plecăm. M-am uitat la ceas:era fix ora 19. Mişu a demarat către casă.

Am urcat Feleacul. La postul de control am oprit câteva minute pentru a admira superba panoramă de seară a Clujului. Mişu s-a lansat într-o coborâre în viteză, ajungând la Turda într-un timp record. Fără să oprească, a continuat mai departe. Eu am adormit pe locul din dreapta. Începusem chiar să visez ceva frumos, cu Piatra Craiului parcă... O frână  bruscă m-a trezit: „Ce s-a întâmplat?”- întrebai eu, buimac. Mişu gemea, cu mâinile în zona stomacului: „Mariane, m-a apucat iar..să ştii că trebuie să mă odihnesc neapărat! Ce zici, poţi să conduci tu mai departe?” „ Mişule, de-abia de şapte luni am luat carnetul, iar pe distanţă mare n-am condus niciodată!” „ Hai, te rog eu! Ca să ajungă marfa asta la timp!”

Am schimbat locurile. Mi-am aranjat scaunul, mi-am potrivit oglinzile. De-abia atunci am realizat unde ne aflam: în dreptul popasului de la Luduş. Am aşteptat ca Mişu să-şi ia pastilele, apoi am demarat cu grijă. Am urcat cu băgare de seamă cele trei-patru serpentine, după care m-am aşternut la drum. Cu mâna dreaptă mi-am potrivit o casetă cu Alphaville şi am mărit viteza .În dreapta mea, Mişu adormise. Încet-încet, ochii mi s-au  obişnuit cu lumina  farurilor iar urechile cu sforăitul uşor al lui Mişu. Interesant lucru, muzica de la casetofon îmi menţinea atenţia trează; pe măsură ce înaintam, kilometru cu kilometru, mişcările mi se coordonau tot mai bine. Luminile puţinelor maşini ce veneau pe contrasens nu mă mai incomodau ca la început. Doar un idiot care venea cu faza lungă m-a orbit o fracţiune de secundă, dar nu s-a întâmplat nimic.

Am trecut de Iernut, apoi de Cheţani. Eram cu ochii cât cepele, să nu dau peste vreun biciclist beat sau peste vreo căruţă nesemnalizată, dar nu am avut parte de aşa ceva. Am căpătat o încredere tot mai mare în mine însumi, cu fiecare kilometru parcurs. Nu simţeam nici un fel de oboseală, doar dorinţa imperioasă de a merge tot înainte... o stare de spirit in consens total cu ce se auzea de la castofon: „Forever young”...

Am ajuns în dreptul combinatului „Azomureş”. Era ceva forfotă în zonă, aşa că am redus viteza. Am mers tot înainte, până în centrul oraşului Târgu Mureş, unde am luat-o la dreapta, pe drumul spre Sighişoara. La ieşirea din oraş, un echipaj de miliţie. Am redus viteza şi am continuat să înaintez cu prudenţă. Agentul aflat în mijlocul drumului parcă stătea să-mi facă semn de oprire, dar s-a răzgândit în ultima clipă.

Am înceut să urc serpentinele de la Acăţări. Ajuns pe culme, am oprit maşina şi am ieşit la aer, pentru puţină mişcare. Aerul proaspăt şi mirosul de verdeaţă m-au înviorat subit. Am străbătut  în pas vioi câteva zeci de metri după care am urcat iar la volan. Mişu dormea dus. „ Bine că se poate odihni”- am cugetat, pornind mai departe. Am coborât  în comuna Acăţări, am mai parcurs câteva comune cufundate în bezna nopţii, după care am abordat în forţă o rampă cu înclinaţie destul de mare. Ajuns pe culme,mi-am dat seama unde mă aflam: chiar la stânga începea  panta demenţială ce cobora la Bălăuşeri. Am parcurs-o, în viteză destul de mare; învăţam  să stăpânesc maşina din ce în ce mai bine.

Am trecut de intersecţia cu şoseaua ce ducea spre Odorhei. Înainte, mereu înainte...Am pus altă casetă, cu Modern Talking. M-am mai înviorat ascultând „Cherry Cherry Lady”, în timp ce lumina farurilor străpungea întunericul aşternut peste casele comunei Chendu, renumită  pentru meşteşugarii săi. Nu peste mult timp, am urcat încă o rampă, după care a urmat o coborâre accentuată, în serpentine largi până într-un sat cu nume unguresc, pe care nu l-am reţinut niciodată. Dincolo de biserica satului, o pantă prelungă  care m-a îndemnat să accelerez. Odată terminată coborârea, şoseaua  a început să meargă paralel cu linia ferată. Eram aproape de Sighişoara. Iată şi podul, iată şi intersecţia cu şoseaua ce mergea la dreapta către Mediaş.

Am luat-o la stânga, către Sighişoara. Am străbătut un oraş luminat slab de câteva becuri chioare, datorită restricţiilor impuse la acea vreme.La acea oră de noapte, străzile erau absolut pustii,aşa că nu m-am mai ostenit să respect viteza legală. Am trecut de fabrica de vase emailate, de un ultim cartier de blocuri şi am ieşit din oraş. Drumul spre Braşov se aşternea în faţa mea. Mi-am zis: „Mariane tată, uite că ai făcut-o şi pe asta, să mergi la drum de noapte cu „papucul” întreprinderii! Dar nu sări calul, ia fă mătăluţă un popas!” Am tras pe dreapta, într-o zonă cu multă vegetaţie. Am ieşit să-mi fac înviorarea. Întors în maşină, am observat că Mişu se trezise: „Pe undem suntem, măi Mariane?”  „Am trecut de Sighişoara, suntem pe drumul spre Braşov. Chiar la limita dintre judeţe”

i-am răspuns. Am demarat şi am pornit mai departe. Trecând prin Saschiz, am zis: „Ai apucat să te odihneşti, Mişule? Te mai supără stomacul?” „Marinică, m-am odihnit şi nu mai am nimica.Vrei să te schimb?” „ Nu, încă mă simt bine şi aş vrea să o ţin până la Braşov!”

Am trecut prin Rupea, am ajuns apoi la intersecţia cu drumul ce ducea spre Homorod. Nu peste multă vreme am intrat în pădurea Bogăţii, ce se întindea mai bine de 15 kilometri. Am străbătut-o cu grijă; începeam să simt deja oboseala. Mişu mi-a zis: „Gata, Mariane, ţi se închid ochii, trage pe dreapta!” M-am conformat. Am făcut schimb de locuri, după care am pornit mai departe. O moleşeală plăcută m-a cuprins pe locul din dreapta.Îl auzeam ca prin vis pe Mişu: „Nu te oftica pentru că n-ai rezistat până la Braşov! La antrenamentul tău, zi că ai făcut faţă foarte bine! Şi noaptea! Păi tu mi-ai făcut mai bine de jumătate din cursă!” Nu am reuşit să ascult mai departe, fiindcă m-a luat somnul.

Ca prin vis am realizat că străbăteam Braşovul, apoi, dincolo de „cotul Donului” că urcam serpentinele spre Predeal. Aerul tare de munte m-a trezit: „Mişule, cum stăm?” „Hai că stăm bine, fac eu pe dracul în patru să ajungem cât mai repede la fabrică!” Şi Mişu s-a ţinut de cuvânt: a băgat gaz la maximum, trecând ca un bolid prin toată valea Prahovei. Odată trecut de Băneşti, ajuns la drum drept, Mişu a gonit cu viteză maximă; nici nu mi-am dat seama când am ajuns la km 6, intrarea în Ploieşti. M-am uitat la ceas; era ora 5. „ Bravo, Mişule!”  „Bravo şi ţie, Mariane!” Am străbătut Ploieştiul rapid: dincolo de pasarela Gării de Sud am făcut la stânga, spre intrarea în fabrică. Portarul ne-a deschis imediat; ne-am dus întins spre montajul general, am băgat maşina în secţie. Aici, surpriză: Aurică Alexe, şeful montajului ,era prezent: „ Măă, la fix aţi venit!” „Ce-i cu tine la ora asta aici, mă Aurică?” „ Sunt ofiţer de serviciu, m-am pus special ca să preiau distanţierele, să organizez lucrul... Hai, băieţii, la treabă! Descărcaţi maşina, pregătiţi fiecare punct de lucru, să înceapă imediat ăia din schimbul unu!”  Odată maşina descărcată, i-am zis lui Aurică: „Ai aici actele, fă-le tu toaleta! Gata, am tăiat-o spre casă, suntem dărâmaţi amândoi !” „ Hai, salut, somn uşor !”

Am ieşit din fabrică şi am străbătut liniile ferate ale Gării de Sud. În gară, agitaţia începuse, navetiştii umpluseră deja holul gării. Noi trenuri soseau, valuri de oamni coborau pe peroane, îndreptându-se spre întreprinderile din zonă. Cei ce ieşeau dun schimbul de noapte se îndreptau spre trenurile şi autobuzele care urmau să-i ducă spre casele lor. Viaţa oraşului mergea înainte, fără întreruperi.

M-am dus la autogară şi am urcat în primul autobuz spre casă. Cât a durat drumul , m-am gândit la toată agitaţia acestei delegaţii. M-am gândit că tot efortul depus de mine la Cluj, plus efortul  de a conduce prin noapte mai bine de jumătate din traseu a dat rezultate. Că piesele ce le-am adus intrau chiar în acele clipe în componenţa rulmenţilor ce trebuiau să plece urgent în URSS, la cererea expresă a partenerului sovietic. Încă un export realizat. Ca de altfel multe exporturi,atât în CAER cât mai ales cele care aduceau devize libere, necesare ca aerul. Noi, cei ce lucram în domeniul economic, ştiam mai bine decât mulţi că aceste exporturi erau esenţa vieţii întregii ţări. Iar orice export realizat aducea bani sau mărfuri necesare pentru noi toţi, ne asigurau locurile de muncă, salariile, toate cele necesare vieţii de zi cu zi!