S-a întâmplat aseară, 9 octombrie 2016, la Sala Palatului din Bucureşti. Celebrul Cor al Armatei Roşii, astăzi Corul Alexandrov, a concertat din nou pentru români. La fel cum au făcut-o şi anul trecut, în septembrie. Anul acesta au avut un repertoriu inedit. În prima parte a spectacolului au încântat auditoriul cu piese ale formaţiei rock a anilor ’60, „The Beatles”, iar în partea a doua cu melodii ale trupei „Queen”.


Bineînţeles, nu au lipsit nici binecunoscutele cântece ruseşti „Kalinka”, „Oci ciornîe” sau inegalabila „Katiuşa”. Ruşii s-au întrecut pe ei înşişi în a-i cuceri pe români, aşa cum au cucerit o întreagă lume, cu înaltul lor profesionalism, cu capacitatea lor de a aborda orice gen muzical şi orice repertoriu. Ba mie, care niciodată nu am fost fan The Beatles sau Queen, mi s-a părut că melodiile sunt mult mai frumoase în interpretarea vocilor bărbăteşti ale Corului. Fie că a fost vorba despre „Yellow Submarine” şi „Twist and shout” (The Beatles), ori despre „Love of my life” şi „Show must go on” (Queen).

Cam atât despre partea muzical-artistică a concertului. Pe de o parte fiindcă doar muzicologii pot face comentarii avizate, pe de alta pentru că măiestria şi profesionalismul celor de la Corul Armatei Roşii sunt deja cunoscute şi recunsocute în lumea întreagă.
    Un alt aspect pe care l-am observat cu atenţie a fost reacţia publicului. Prima parte a concertului a fost savurată în linişte şi cu aplauze. Lucruri fireşti, denotând respectul şi aprecierea pentru munca titanică a unor artişti care tind către desăvârşire. Nici partea a doua n-a fost primită altfel. Dar în pauzele dintre cântece, din sală au început să se audă voci care cereau „Pa-ruskii!” (adică „Pe ruseşte!”), „Vrem în
rusă!”, dar mai ales „Katiuşa! Katiuşa!”. La un moment dat, din spate, de pe la jumătatea sălii, s-a auzit o voce feminină rostind „Katiuşa!” atât de puternic şi de clar, încât au început să zâmbească toţi membrii Corului. Altădată, tot într-o pauză, un grup din sală a început să scandeze „Ka-za-cioc! Ka-za-cioc!”, însă dirijorul a zâmbit şi, grăbit sau nu, a ridicat bagheta pentru a anunţa debutul următoarei piese de pe listă.

Corul Alexandrov a fost acompaniat de Orchestra Simfonică Valahia, iar dirijor a fost britanicul Matthew Freeman. Cu excepţia cântecelor ruseşti, când la pupitru s-a aflat un dirijor rus, îmbrăcat în uniformă.
 Am avut posibilitatea să urmăresc îndeaproape şi reacţiile de pe scenă, întrucât am ocupat un loc aflat chiar pe primul rând din faţa ei. Poate că există şi unii care, în „profunzimea” cugetului, gândesc că solicitările din public au fost regizate. Îi asigur că nu a fost vorba despre aşa ceva şi cele mai bune argumente au fost durata şi intensitatea aplauzelor. Desigur, ele au însoţit finalul fiecărei piese. Însă după
fiecare melodie rusească au fost mult mai îndelungate, mai puternice şi însoţite de nenumărate aclamaţii. Spre final, după „Katiuşa”, aplauzele şi ovaţiile au fost de-a dreptul frenetice!
 Am deplina convingere că observaţiile mele, cu toată subiectivitatea lor, coincid deplin cu ale celorlalţi observatori. Şi cu ale celor care trebuie să rămână obiectivi prin natura profesiei lor, şi cu ale celor care doresc să propage şi să amplifice rusofobia printre români. Acestora le va fi tot mai greu să-şi atingă scopul, pentru că şi ei au fost nevoiţi să recunoască aseară, chiar dacă numai în sinea lor, că ROMÂNII NU-I URĂSC PE RUŞI!


 A fost o seară de neuitat. O seară cu trăiri profunde şi îndelungate reverberaţii interioare, sufleteşti. Ca om care nu frecventează prea des sălile de spectacole, mi-am propus să-i ascult şi să-i văd pe ruşii de la Corul Alexandrov de fiecare dată când vor concerta la Bucureşti. Îmi doresc ca şi pe viitor să existe ocazia şi posibilitatea...

    Alexandru Voicu – 10 octombrie 2016