Duminică, 25 decembrie 2016. Sărbătoarea Crăciunului la români. M-am trezit cu noaptea-n cap, să dau o fugă până la Bucureşti. Am deschis televizorul, cât să mă îmbrac. Apoi am ieşit afară, să pornesc maşina, să se încălzească motorul înainte să plec la drum. Când am revenit în cameră, mi-a atras atenţia o ştire afişată pe ecran. Un avion militar rusesc s-a prăbuşit în Marea Neagră. Am mărit sonorul, dar n-am aflat mai multe. Doar că printre pasageri se aflau militari şi artişti. M-a întristat vestea, dar nu mi-a trecut prin cap cât de mare este nenorocirea. Am stins televizorul şi am plecat.
    Singur în maşină, pe autostrada aproape pustie. Nici de această dată nu mi-a dat prin gând să ascult radioul, să aflu noutăţi. Am ascultat colindele lui Ştefan Hruşcă, doar era Crăciunul... La fel şi la întoarcere. Iar cei cu care m-am întâlnit în Bucureşti, nu ştiau nici ei nimic. Abia în camera mea, când am repornit televizorul, am simţit că a căzut cerul peste mine. În avionul prăbuşit în Marea Neagră se afla Corul Alexandrov, Corul Armatei Roşii. Nimeni nu a supravieţuit tragicului eveniment. Am ştiut instantaneu că pentru mine acest Crăciun s-a sfârşit. I-am plâns toată ziua, pe reprize, pe marii artişti dispăruţi. Ei mi-au oferit în continuare cântecele lor înregistrate, eu n-am putut să le ofer decât lacrimi. Nu lacrimi de bucurie, ca altădată. Lacrimi de durere şi de neputinţă...


    Luni, 26 decembrie 2016. A doua zi de Crăciun. Din nou singur în maşină, spre Bucureşti. Fără radiou, fără colinde. Doar cu tăcere şi amărăciune. Ora 15.00. Flori şi lumânări aprinse în faţa Ambasadei Federaţiei Ruse, pe Kiseleff. Împreună cu alţi prieteni. La ora 18.00, la Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură, va avea loc o comemorare. Mai sunt trei ore până atunci. Muzeele sunt închise, iar afară a-nceput să geruiască.
    Găsesc o cafenea deschisă, lume puţină înăuntru. Intru şi mă aşez la o măsuţă cu două locuri. O Crăciuniţă se grăbeşte să-mi preia comanda. Doar o cafea. Mi-o aduce grăbită, apoi se retrage într-un colţ, cu o altă Crăciuniţă. Şuşotesc ceva despre mine. Îmi dau seama după privirile lor, pe care mi le aruncă din când în când. Nu am o figură veselă şi binevoitoare. Nici nu s-ar putea, în aceste momente. De fapt, mi s-a spus de multe ori că semăn a securist sau procuror. Nu pot pretinde să fiu privit ca Moş Crăciun, dar nici nu vreau să fiu luat drept vreun slujbaş al ANAF-ului. Intenţionam să lungesc cafeaua, să zăbovesc la căldură, dar am sorbit-o repede. M-am ridicat, am plătit, apoi am dat să ies. Crăciuniţa mă roagă să aştept o clipă. Cât să-mi pună în palmă bonul fiscal...
    Am ieşit afară, în ger. Parcă e mai bine aşa. Îmi aprind o ţigară şi pornesc pe bulevardul Lascăr Catargiu. Apoi îmi prelungesc traseul pe Magheru. S-au aprins instalaţiile de Sărbători, nenumărate luminiţe multicolore. Şi tot atâtea gânduri triste. Cei plecaţi dintre noi nu le vor mai vedea niciodată... Mă uit la ceas şi socotesc că e vremea să fac cale-întoarsă. La Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură, alţi prieteni veniţi să aducă un pios omagiu celor care nu mai sunt printre noi. Flori, lumânări aprinse şi gânduri aşternute în cartea de condoleanţe. Apoi, vizionarea minunatelor cântece pe care ni le-au lăsat în urmă şi retrăirea sublimelor clipe cu care ne-au încântat la Bucureşti. La final, un moment de reculegere în memoria privighetorilor cu zborul frânt. A fost tot ce am mai putut face, noi, cei rămaşi, pentru artiştii plecaţi...
    Am îndrăgit încă din copilărie cântecele Corului Alexandrov. Ale Corului Armatei Roşii, aşa cum i se spunea în vremea Uniunii Sovietice. Iar pentru mine „Katiuşa” a fost, este şi va rămâne cea mai frumoasă melodie de pe pământ. Primăvara, când tundeam livada din faţa casei, scoteam boxele afară. Ca să le ascult cântecele în care tăria bărbătească se îmbină armonios cu sensibilitatea sufletească. Şi le voi asculta în continuare, la fel ca şi până acum.
    În 2015, am tresăltat de bucurie când am aflat că vor concerta la Bucureşti, la Sala Palatului. Era în primăvară când a fost lansată ştirea, dar mi-am comandat imediat un bilet pentru spectacolul din luna septembrie. Şi aveam să-i văd chiar de două ori într-un an, ba chiar într-o lună! Am avut onoarea să mă aflu printre invitaţii Federaţiei Ruse la primul concert, din 12 septembrie 2015, de la Casa Radio. Atunci l-am întâlnit pentru ultima dată pe Corneliu Vadim Tudor, care avea să plece dintre noi la numai două zile. Ultimul său articol a fost legat chiar de acest eveniment: „O <performanţă> a bezmeticei politici americane: ROMÂNII I-AU APLAUDAT PE RUŞI ÎN PICIOARE!”. Acum, Tribunul şi membrii dispăruţi ai Corului Alexandrov s-au regăsit în ceruri...
    Anul acesta i-am văzut din nou la Sala Palatului, pe 9 octombrie 2016. După concert, am scris articolul „Corul Armatei Roşii. I-am văzut încă o dată!”. Recitind titlul, mă încearcă un gând amar. Acela că „i-am văzut ultima dată”... Dar nu, nu va fi aşa! Dispariţia unor inegalabili artişti, care au încântat prin artă şi profesionalism, lasă pentru totdeauna un gol ireparabil în sufletele celor care i-au iubit. Însă, în tot acest ocean de tristeţe, a răsărit şi o insulă de speranţă: Corul Alexandrov, Corul Armatei Roşii, NU îşi va anula niciunul dintre concertele planificate pentru anul 2017!
    „Am să-i văd şi altădată! DE FIECARE DATĂ!”

    Alexandru Voicu – 27 decembrie 2016