Pe data de 14 martie 2017 s-au desfășurat la sediul Centrului Rus de Știință și Cultură din București lucrările Mesei rotunde având ca temă „Relațiile economice sovieto-române după al Doilea Război Mondial”.  Nivelul de participare  a fost internațional, deoarece  evenimentul a fost organizat de Centrul Rus de Știință și Cultură , împreună cu Institutul de Slavistică al Academiei Ruse de Științe, cu sprijinul Centrului de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu”. Au fost prezenți invitați atât din România, cât și din Federația Rusă.


     Din partea Federației Ruse au participat: d-na Tatiana Bîtkova (Institutul de informații științifice în domeniul științelor sociale al Academiei Ruse de Științe, Moscova), d-na Tatiana Pokivailova(Institutul de Slavistică al Academiei Ruse de Științe, Moscova), d-na Tatiana Volokitina (Institutul de Slavistică al Academiei Ruse de Științe, Moscova), d-na Anna Gladîșeva (Institutul de Slavistică al Academiei Ruse de Știiințe, Moscova), d-l Valeri Musatov (membru emerit al serviciului diplomatic al Federației Ruse, Moscova).
    Din partea României au participat: d-na Brîndușa Costache ( Arhiva Băncii Naționale a României, București), d-l Florian Banu (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București), d-l Liviu Țăranu (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București), d-l Radu Ștefan Vergatti (profesor universitar, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință, București).
    Evenimentul s-a bucurat de participarea E.S d-l Valeri Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse în România.
    Au participat numeroși jurnaliști, membri ai organizațiilor de prietenie și cooperare româno-ruse. Printre aceștia m-am aflat și eu, alături de Alexandru Voicu, ca reprezentanți ai Asociației de Cooperare România  Rusia, respectiv Asociația de Prietenie Româno Rusă- filiala Târgoviște.
   Evenimentul a fost moderat de d-na Natalia Mujennikova ( directorul Centrului Rus de Știință și Cultură București), alături de d-l Vasile Buga (profesor universitar, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului).

                                             Desfășurarea lucrărilor


    Ora 10. D-na Natalia Mujennikova are cuvântul de deschidere și anunță programul mesei rotunde, precizând că scopul acesteia este aportul în dezvoltarea relațiilor româno-ruse. În acest scop, domnia sa precizează că la această masă rotundă se va pune un accent aparte pe discuții asupra materialelor prezentate.


      Invitatul de onoare al evenimentului, d-l ambasador Valeri Kuzmin, precizează în cuvântarea sa că au fost luate multe inițiative pentru dezvoltarea relațiilor româno-ruse. Aceste inițiative sunt menite să consolideze relațiile interstatale dintre România și Rusia.
     D-l ambasador a menționat că două echipe de istorici se ocupă cu analiza trecutului istoric comun, tocmai pentru eliminarea falsurilor istorice și pentru construirea unor relații interstatale bazate pe realitate. Lucru posibil, deoarece echilibrul relațiilor româno-ruse de-a lungul vremii este unul pozitiv. În finalul alocuțiunii sale, d-l ambasador a urat  participanților la această masă rotundă succes în eforturile lor de a scoate la suprafață adevărul despre relațiile româno-ruse.
    În expunerea sa, d-l Radu Ștefan Vergatti a prezentat etapele relațiilor economice româno-sovietice în perioada 1945-1989. Domnia sa a definit două etape: 1) etapa 1945-1958; 2) etapa 1958-1989. Prima etapă a fost cea mai grea, deoarece trebuiau plătite despăgubirile de război către URSS( în valoare de 300 milioane USD), trebuiau înlăturate distrugerile cauzate de război și trebuiau puse pe picioare industria și agricultura din România.Toate aceste obiective au necesitat cheltuieli enorme, care au reprezentat anual mai bine de 50% din bugetul de stat.
    În toată această primă etapă, care a coincis cu staționarea trupelor sovietice în România, industria din România a fost controlată de societățile mixte sovieto-române (Sovrom). A fost implementată tehnologia sovietică, deoarece aceasta a dat bune rezultate în timpul războiului. Char dacă această tehnologie, proiectată pentru marea industrie din URSS, nu a fost totdeauna adaptabilă condițiilor din România, per ansamblu a dus la dezvoltarea industriei românești.
    Etapa a doua, cuprinsă între anii 1958-1989 a însemnat un real progres în economia României. Progres care a coincis cu progresul economiei mondiale, excepție făcând criza petrolului din anii 70. Această etapă a avut un caracter național, mai ales după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în anul 1965. Dacă până în acest an încercările desprinderii econonomice de Moscova s-au rezumat la dezavuarea planului Valev, imediat după acest an a avut loc o orientare proprie a economiei românești către Occident și mai ales către lumea arabă, posesoarea unor mari zăcăminte de petrol. Dar după a doua criză a petrolului și după schimbarea regimului din Iran, urmată de războiul Iran-Irak, datoriile României au crescut enorm, de la 3% din PIB în 1978 la 28% din PIB în 1982. Atunci autoritățile române și-au îndreptat din nou atenția spre URSS, deoarece era mare nevoie de petrolul din Azerbaidjan, asemănător cu cel din Iran, pentru alimentarea rafinăriilor Petromidia Năvodari și Vega Ploiești.
    Astfel, întoarcerea la petrolul rusesc, la minereul de fier de la Krivoi Rog, alături de producția utilajului petrolier, utilajului chimic și a bunurilor de larg consum pentru nevoile URSS (producție care nu s-a diminuat deloc în toată această perioadă, a avut contribuția sa în efortul imens depus de România pentru plata datoriei sale externe (nota autorului).
    D-na Brândușa Costache a prezentat un referat interesant:„Reformele monetare postbelice în contextul relațiilor româno-sovietice”. Cu date culese din arhiva Băncii Naționale a României, referatul ne prezintă situația reală a finanțelor României imediat după al doilea război mondial. O situație dramatică: inflația făcea ravagii. Astfel, dacă în iunie 1944 volumul bancnotelor BNR aflate în circulație era de 212 miliarde lei, în august 1947 se ridca la 48451,7 miliarde lei. Iar în raport cu anul 1938, indicele prețurilor cu amănuntul se situa în 1947 la 8365,34, iar indicele costului vieții la 5146,64. În 1947 o pâine costa 20.000 lei, o găină 260.000 lei, un litru de lapte 40.000 lei iar 10 ouă costau 13.000 lei.
     De la această stare de lucruri trebuia pornit procesul reformelor monetare. Un proces care trebuia să se încadreze, fie și tangențial, în principiile adoptate la Bretton Woods. Dar dacă ne amintim de faptul că Stalin a refuzat să semneze actul final al conferinței de la Bretton Woods, este lesne de înțeles că în România, aflată sub control sovietic, reformele monetare au fost considerate și un instrument al luptei de clasă împotriva reprezentanților siatemului economic capitalist. De asemenea, având în vedere că la Bretton Woods s-a decis ca dolarul american să fie moneda dominantă pe plan mondial, refuzul lui Stalin împotriva dolarizării a impus în zona controlată de URSS ideea: „Rubla-cea mai stabilă monedă din lume”.
      Pornind de la această stare de fapt, este clar că reformele monetare din 1947 și 1952 au fost îndreptate împotriva posesorilor de capital, a proprietarilor de pământuri și imobile, cei care au profitat din plin de specula care a existat în acea perioadă. În timp ce populația de la oraș, care lucra în industrie și care trebuia să contribuie la efortul de război până în mai 1945, apoi la efortul de reconstrucție nu-și putea procura hrana zilnică din cauza (pieței negre), alții prosperau.
    Cele două reforme monetare, susținute de liderul sovietic I.V Stalin și realizate cu suportul consilerilor sovietici conduși de I.D Zlobin, au avut ca rezultat o monedă națională stabilă, un sistem de prețuri stabil timp de decenii, atât cât a durat socialismul în România. Scopul acestor două reforme monetare, formulat de către specialiștii sovietici: „confiscarea mijloacelor bănești acumulate ilegal în mâinile păturilor avute” , a însemnat, dincolo de lupta pentru putere la vârful PMR, creșterea și menținerea timp de patru decenii a unui nivel de trai decent pentru populația României.
   D-l Florian Banu a prezentat în expunerea sa activitatea societăților mixte sovieto-române (SOVROM) din perioada 1945-1958. Aceste societăți mixte au fost constituite imediat după conferința de la Potsdam, unde aliații occidentali au recunoscut URSS drepturi depline asupra bunurilor aparținând statelor foste inamice (în rândul cărora s-a aflat și România).
      Conform unui raport întocmit de Office of Strategy Services(OSS) din SUA, se sublinia că interesele sovietice în România erau, în ordinea descrescătoare a importanței, următoarele: 1)plata reparațiilor de război și restituirea bunurilor luate din URSS; 2)obținerea tuturor beneficiilor posibile din România; 3) Izolarea României de penetrarea economică a puterilor capitaliste occidentale; 4) menținerea și consolidarea unui regim prietenos față de Uniunea Sovietică. Ce uită voit să menționeze raportul respectiv este faptul că Uniunea Sovietică a aplicat punctul nr.1 într-un mod uman: a acceptat prelungirea termenului de plată și a acceptat plata doar în bunuri și produse, nu în valută forte, nu la prețuri „juste” (a se citi speculative), cum a solicitat delegatul Australiei, în cel mai pur stil capitalist.
   D-na Tatiana Bîtkova  a prezentat în expunerea sa relațiile economice dintre România și URSS, prin prisma evaluărilor și reevaluărilor după anul 1989. Evaluări și reevaluări din punctul de vedere al autorilor ruși care, fără a închide ochii la aspectele negative ale politicii sovietice în țările Europei de Est în primii ani postbelici, arată și părțile pozitive: „ Conducerea sovietică din anii 1945-1947 a exprimat disponibilitatea de a oferi acestor state, practic cu titlu gratuit, produse alimentare(cereale, carne, unt), materii prime și minerale utile,” De asemenea, „seceta economică din Europa de Est a fost depășită treptat, în principal cu ajutorul URSS.Acest lucru este demonstrat de primele acorduri comercialeși livrările în baza acestora de materii prime, utilaje și mărfuri alimentare”.
     Referitor la CAER (Consiliul de Ajutor Economic și Reciproc), creat la inițiativa URSS la planul Marshall american (care a stat la baza Pieței comune, ulterior CEE), autorii ruși, prin vocea lui I.Orlik, menționează: „Unul din principalele considerente care au determinat crearea CAER a fost situația grea a țărilor est-europene în primii ani postbelici”. Totodată „ mai probabil, în crearea unei asemenea organizații era inresată mai mult conducerea sovietică, aceasta obținând astfel pârghii suplimentare de conducere a marii gospodării a sistemului mondial socialist care se crea”. Sunt recunoscute și complicațiile sistemice de funcționarea CAER:„Deși colaborarea țărilor membre ale CAER a asigurat în anii 60-70 o dezvoltare economică relativ stabilă, la finele anilor 70 modelul diviziunii socialiste a muncii a început să dea rateuri.”
    O părere personală: elementul care a dus la „rateurile” sistemului și la prăbușirea ulterioară este tocmai planificarea centralizată de tip stalinist. Acest tip de planificare, care a dat rezultate economice formidabile pentru URSS în anii 20-30-40 a devenit un element anchilozant prin inerția sa de cel puțin un an odată cu dezvoltarea și mai ales schimbarea rapidă a tehnologiilor și apariția unor produse noi în decurs de mai puțin un an. Iar dezvoltarea explozivă a informaticii „a pus capac” unui sistem perimat, lipsit de dinamism.
    D-na Tatiana Pokivailova a susținut un referat interesant despre celebrul plan Valev, care a stârnit aprige dispute în România anilor 60. Ideea acestui plan- întemeierea unei zone economice comune româno-bulgare în bazinul Dunării de Jos, zonă axată cu precădere pe agricultură, precum și proiectul de „diviziune internațională a muncii” în cadrul CAER, unde României i-ar fi revenit doar rolul de producător agricol, a stârnit mare vâlvă în România și o reacție categorică de respingere (vezi articolul lui Costin Murgescu).
   Referatul d-nei Pokivalova, bazat pe documente din arhiva personală a prof. Valev ne arată că acest plan nu a fost însușit de autoritățile sovietice și nici nu a fost propus sau impus oficial României.
    D-na Anna Gladîșeva a prezentat în expunerea sa relațiile economice româno- sovietice în a doua jumătate a anilor 60. Exact perioada când a venit la putere Nicolae Ceaușescu. O perioadă marcată de deschidere și dinamism a politicii externe românești către Occident și țările lumii a treia. Cu toată această orientare politico-economică a României, ponderea URSS în cifra de afaceri a României a rămas însemnată: 54, 9% în 1960 și în 1966 56,2%. URSS a contribuit serios la realizarea unor obiective economice importante pe teritoriul României: hidrocentrala de la Porțile de Fier, Combinatul Siderurgic Galați, termocentralele de la Luduș, Borzești, București Sud, uzina de prelucrare a aluminei de la Oradea, combinatul petrochimic Onești, uzina de prelucrarea cuprului electrolitic Baia Mare.
    Întreprinderile construite cu asistență sovietică în România au produs în 1967 mai mult de 50% din producția de cocs și oțel țevi, electricitate, aproximativ o pătrime din producția de metale neferoase și prelucrarea țițeiului din România, 80% din producția de îngrășăminte pe bază de fosfați, 100% din producția de cauciuc sintetic.
  Relațiile comerciale dintre România și URSS au fost foarte benefice pentru economia românească. România a produs pentru URSS utilaj chimic și utilaj petrolier, rulmenți, mobilă, încălțăminte, nave maritime și fluviale, barje.
     În comerțul cu țările socialiste, România a căutat să construiască relația cea mai echilibrată.Iar țările socialiste membre CAER au rămas partenerii economici principali ai României. O balanță de plăți pozitivă în comerțul cu acestea a compensat parțial pierderile pe care țara le-a avut prin extinderea legăturilor sale cu lumea capitalistă.
    Expunerea d-lui Valeri Musatov, membru emerit al serviciului diplomatic rus, un om care cunoaște îndeaproape amănuntele marilor evenimente globale ale sfârșitului de secol XX, a fost dedicată cu precădere perioadei 1985-1989. Adică perioada în care Mihail Gorbaciov, venit la putere, a aplicat faimoasele principii numite „glasnost” și „perestroika”. Perioadă în care relațiile româno-sovietice s-au desfășurat după modelul relației personale dintre cei doi șefi de stat. O relație sinuoasă, contradictorie.
   Dezamăgit de turnura pe care relațiile economice cu Occidentul au luat-o după anul 1978 (când Ceaușescu a refuzat listarea economiei Românești la bursele din Wall Street și City), șeful statului român și-a întors din nou privirile către URSS. Resursele sovietice erau foarte importante pentru o economie care trebuia să suporte plata datoriilor către FMI. Dar Ceaușescu voia să negocieze în termenii săi, de neacceptat pentru partenerul sovietic. Iar Gorbaciov avea obiectivul său, de la care nu s-a abătut cu nici un milimetru: „glasnost” și „perestroika”. Principii pe care le voia aplicate nu numai în URSS, ci în tot lagărul socialist.
   De aici fricțiunile și animozitățile dintre cei doi lideri, care s-au acutizat în timpul vizitei din 1987 a lui Gorbaciov în România. Și au continuat în același registru până în decembrie 1989, odată cu înlăturarea lui Ceaușescu.
      În timpul discuțiilor, participanții au pus întrebări interesante, și-au exprimat opiniile. Iar invitații s-au străduit să ofere răspunsuri pertinente și la obiect. Eu am subliniat adevărata importanță a CAER, care a fost o mare PIAȚĂ pe care România, odată intrată, a avut cea mai importantă evoluție economică din istoria sa. Am menționat că și fără CAER marea piață a Rusiei și a spațiului ex-sovietic există în continuare și cere tot timpul produse românești. Iar atitudinea României care refuză cererile de piață rusești am comparat-o cu atitudinea patronului care își dorește singur falimentul. Iar Alexandru Voicu a insistat pe partea pozitivă a SOVROM-urilor, care a înlesnit muncitorilor acces la învățământ, la cursuri de calificare la locul de muncă, la școli de meserii, la învățământ seral. De asemenea, Alexandru Voicu a insistat pe omenia conducerii sovietice privind plata datoriilor de război ale României, acceptând plata în produse, nu în valute forte și nu la prețuri „corecte” ( a se citi de speculă).
   
                                      În loc de concluzii...


    Această masă rotundă, prin calitatea dezbaterilor, prin bogăția informațiilor, și-a atins scopul: a oferit participanților o imagine clară și reală a relațiilor economice româno- sovietice în perioada 1944-1989. O imagine care este menită să înlăture imaginea falsă a „jafului” și „asupririi” sovietice, rod al intensei propagande de după 1989, care are ca scop tocmai camuflarea adevăratului jaf de proporții făcut de occidentali în economia românească.
    Deoarece m-am născut cu puțin timp înainte de închiderea Sovrom, m-am format profesional în plină orânduire socialistă și am lucrat atât în economia socialistă, cât și în cea colonial-capitalistă care a urmat, cunosc bine structura ambelor sisteme economice și pot face comparații. Comparații necesare pentru a cunoaște exact situația economică a țării, pentru a întrevedea ce căi trebuie urmate pentru a ieși din starea jalnică în care România și românii se află.
     Pot afirma deschis că perioada cuprinsă între anii 1944-1989 a fost benefică pentru România. Cu sprijin sovietic, au fost refăcute capacitățile industriale distruse în timpul războiului, au fost lichidate efectele secetei din anii 1946-1947, a fost modernizată și cooperativizată agricultura. Astfel a fost posibil ca nivelul de trai al populației să crească, să avem o asistență medicală de calitate, gratuită pentru toți, să fie radicate multe boli, să se poată face alfabetizarea la o populație care în proporție de 60% nu știa carte, să fie efectuată electrificarea. Firește, au fost sacrificii, generate mai ales de reformele monetare din 1947 și din 1952. Dar sacrificați au fost cei ale căror averi depășeau cu mult limita decenței: așa-numiții „chiaburi”, micii și marii burghezi. Un bun prieten comenta cu puțin timp în urmă: „Arătați-mi mie măcar unul dintre ăștia care și-a făcut averea cinstit și eu personal îi fac statuie!” Cu alte cuvinte-și viața a dovedit asta- averile nesimțite se fac numai prin furt și înșelăciune. Mai mult, acestea contribuie la o polarizare socială periculoasă. Sistemul socialist a făcut ca această polarizare să fie minimă, a făcut astfel ca toți românii să aibă șanse egale la un loc de muncă, la asistență sanitară, în formarea profesională prin învățătură!
      Odată intrată în sfera de influență a URSS, România a aderat la CAER (partea economică) și la Tratatul de la Varșovia (partea militară). Cum au fost relațiile dintre România socialistă și URSS? Vom vedea și vom compara cu actualele relații dintre România și NATO-UE.
    În cadrul CAER, România a intrat într-o mare PIAȚĂ, care se întindea de la hotarele RFG până la Pacific. Pe această piață, România a putut să exporte alimente, textile, încălțăminte, mobilă, medicamente, dar mai ales utilaj petrolier, chimic, mașini-unelte, autocamioane, motoare electrice, aparataj electric, etc. Mai ales, România a putut avea relații comerciale cu țările capitaliste și cu țările din lumea a treia, fără ca URSS să se opună. De asemenea, România a putut să aderea la o instituție capitalistă:FMI. Cu ce rezultate, știm. Mai poate România să mai producă, să mai exporte acum, sub dominația UE și a SUA? Mai poate să adere la organizații din afara actualului sistem? Categoric, NU!
   În cadrul Tratatului de la Varșovia, România și-a putut permite o atitudine aparte. Gheorghiu Dej l-a convins pe Hrușciov să retragă trupele sovietice din România în 1958. România, prin vocea lui Ceaușescu, s-a opus subordonării directe a armatei sale față de un comandament sovietic, nu a permis accesul pe teritoriul său altor trupe din Tratat, a impus ca pregătirea militarilor să se facă doar în instituții românești de învățământ, a impus dotarea cu tehnică fabricată în țară. Mai mult, în 1968, România a condamnat deschis intervenția în Cehoslovacia. Mai poate face acum așa ceva, sub NATO? Mai poate cere acum plecarea trupelor americane? Mai poate un președinte român să aibă atitudinea lui Ceaușescu? Imediat ar fi înlăturat printr-o lovitură de stat, cu „suportul popular” al „tinerilor frumoși și liberi”. Asta dacă nu ar sucomba din cauze „naturale”. CIA nu doarme și are brațul lung!....
     S-a spus despre atitudinea dură față de planul Valev în articolul lui Murgescu, în anul 1964. Am avut ocazia să citesc acest articol, într-o broșură veche editată în acei ani. Ce ton virulent, ce acuze asupra unora „care se joacă cu creionul pe harta țării”! Acum, când de la Bruxelles ni se spune fără perdea că trebuie să acceptăm „regionalizarea” pe lângă care planul Valev este o joacă de copii, mai apare cumva un nou Murgescu? Nicidecum! Probabil din teamă, căci un nou Murgescu ar fi încătușat și băgat la pușcărie prin „grija” DNA!
     Și-ar mai permite președintele de azi al României să promoveze politica externă pe care a promovat-o Ceaușescu în anii 60-70? Să fie primit de șefi de stat ai SUA, Rusia, Germania, Franța, de monarhii Marii Britanii, Japoniei, să țină discursuri la ONU, să discute și să negocieze cu mai marii politicii mondiale? Nici în cele mai frumoase vise! Astăzi liderii români sunt primiți doar pe ușile din dos, sunt acceptați doar la pozele de grup, dar nu sunt băgați în seamă de nimeni! Exact ca pe vremuri, vasalii sunt poftiți doar în bucătărie. Suficient doar pentru a primi porunci!
       Aceste comparații ne arată clar care era starea României sub hegemonia URSS și care este starea României acum, sub hegemonia Occidentului. Iar voi, dragi cititori, aveți în față o întrebare: cine este de fapt asupritorul? Vă las plăcerea răspunsului !