Marți, 03 Mai 2016 12:46

Socialismul şi avantajele sale. Ce trebuie făcut pentru îmbunătăţirea şi adaptarea sa la cerinţele prezentului Featured

Written by
Rate this item
(2 votes)

uzina 1 mai  În aceste zile de grea încercare, când rapacitatea şi lăcomia fără margini a exponenţilor „capitalismului de cazino” duc la sărăcirea şi marginalizarea majorităţii românilor, auzi din ce în ce mai des: „ Era bine pe vremea comuniştilor, pe vremea lui Ceauşescu. Toată lumea avea loc de muncă, exista învăţământ gratuit, asistenţă medicală gratuită, tratament balnear, locuinţe şi câte altele. Pentru oameni, pentru cetăţenii României. Dar acum, ăştia cu democraţia lor fură de sting şi ne-au adus la sapă de lemn!”

 

Cei care rostesc aceste cuvinte, oameni trecuţi bine de prima tinereţe, ce au prins perioada socialistă şi pot compara acele vremuri cu jaful post-decembrist, au dreptate. Iar copiii lor, tânăra generaţie a prezentului, informaţi prin viu grai de ai lor părinţi despre realitatea acelor vremuri, încep să-şi pună întrebări şi să aibă îndoieli asupra „ viitorului de aur al democraţiei şi sistemului concurenţial capitalist”. Cu alte cuvinte, să vadă faţa hâdă a acestui capitalism de tip speculativ, distructiv în esenţa sa.

Fiindcă acest tip de capitalism, prin înşelăciune şi promisiuni parşive acaparează capitalurile reale, date de plusvaloarea obţinută prin muncă şi geniu creator şi le joacă la aşa-numitele „burse de capital” , mai rău ca la alba-neagra sau la barbut. Scopul este îmbogăţirea rapidă a unui grup restrâns de indivizi, care au în comun doar rapacitatea imensă, lipsa de scrupule şi nesimţirea fără margini.

Iar pentru a-şi impune şi asigura dominaţia asupra aparatului de stat, aceşti indivizi sunt mână în mână cu politicienii corupţi. Pentru că politicul se hrăneşte cu foarte mulţi bani şi asigură acelor „oameni cu bani” influenţă plus acces la pârghiile puterii.

Rezultatul implementării acestui capitalism speculativ este polarizarea socială: un mare număr de oameni care „nu au”, siliţi să-şi dea şi sufletul din oase celor care „au”. Ce contează că mulţi dintre cei ce „nu au” au accesul interzis la un loc de muncă şi că trăiesc de azi pe mâine? Vorba regretatului comic Constantin Tănase: „Ai, n-ai, dai!”  Că dacă nu dai, au grijă „instituţiile statului de drept” să-ţi ia tot ce mai ai, inclusiv acoperişul de deasupra capului. Şi nu mai rămâne decât perspectiva morţii lente în inaniţie, boală şi mizerie!

Acest tablou succint al capitalismului zilelor noastre ne arată clar ce perspective există pentru oamenii ce formează majoritatea  populaţiei acestei ţări. Şi ne arată că „momentul 1989” a fost un moment de involuţie în istoria omenirii. Pentru că nu se poate numi altfel renunţarea la socialism în favoarea unui capitalism cu mult mai nenorocit decât cel existent până la începutul secolului XX.

Aşadar, cum a fost socialismul în România ? În perioada 1947-1989? Tânăra generaţie practic nu ştie cum a fost în acea perioadă. Cei trecuţi de 30 de ani mai păstrează în memorie perioada anilor’ 80, marcată de lipsurile materiale care, să fim sinceri, se datorează unei instituţii capitaliste: FMI. Noi, cei care am prins socialismul românesc de la începuturi, avem datoria să spunem cum a fost. Să se ştie că nu a fost „opresiune”, că nu a fost „teroare”, cum latră actuala propagandă. Că a fost un real progres, atât în plan economic, cât şi social. Că acel progres a fost ras de către exponenţii actualului capitalism speculativ.

Când am venit pe lume, la mijlocul anilor’ 50, în România funcţiona din plin socialismul de tip sovietic. Pentru părinţii mei, proveniţi din mediul rural, acest socialism a însemnat evoluţie. Tatăl meu era  resposabilul unui magazin alimentar, iar mama era activist de partid în orăşelul prahovean unde locuiam. Cei trei fraţi mai mari din partea tatălui lucrau la schelă, la SOVROMPETROL iar după programul de lucru îşi completau studiile la seral, urmau cursuri de calificare la locul de muncă. Gratuit, cu asigurarea manualelor şi a tuturor celor necesare pentru studiu.

Îmi amintesc că, în anii copilăriei, la orice semn de boală specifică perioadei medicul de circumscripţie şi sanitarul de sector interveneau prompt cu tratamentul adecvat. Sanitarul, un nene simpatic pe care toţi copiii de pe strada mea îl îndrăgeau, vizita fiecare familie periodic, după un grafic dinainte stabilit. Copiii beneficiau de o atenţie deosebită, fiind consideraţi, pe bună dreptate, viitorul ţării. Pentru prevenirea şi eradicarea bolilor contagioase existau campanii de vaccinare, care se respectau cu stricteţe.

Iar orăşelul meu natal avea în acea vreme un spital, o maternitate, două policlinici şi patru sau cinci circumscripţii medicale. Asistenţa medicală era gratuită pentru toată lumea, se găseau medicamente, personalul medical îşi făcea datoria. Era exclusă dependenţa actului medical de şpaga strecurată în buzunarul halatului!

Îmi amintesc şi acum cu plăcere de anii de şcoală, mai ales de începerea fiecărui an şcolar, la 15 septembrie. De uniforma nouă, de cravata de pionier, de manualele noi, mirosind a cerneală proaspătă, ce le primeam gratuit. De tot ceea ce învăţam, de activităţile suplimentare ce se desfăşurau în afara programei şcolare: cercuri aplicative, ansamblu artistic şi sportiv şi multe altele.

Multe deprinderi practice am învăţat atunci: cum să plantăm pomi în livada şcolii, cum să confecţionăm diverse obiecte artizanale la orele de lucru manual, Iar mai târziu, la atelierele şcolare, am învăţat tâmplărie şi lăcătuşerie. Nu mai spun că în acele ateliere se produceau diverse bunuri care erau vândute şi banii obţinuţi intrau în bugetul şcolii. Dacă mai pun la socoteală şi practica agricolă din fiecare toamnă, la culesul strugurilor din viile IAS-ului local, se poate spune că exista o veritabilă educaţie în spiritul muncii! Această educaţie a făcut din noi oameni adevăraţi!

Asta nu însemna că învăţătura era neglijată. Nicidecum! Învăţătorii, apoi profesorii îşi dădeau toată silinţa să ne înveţe carte. Un accent deosebit se punea pe studiul limbii române, pentru ca noi, elevii, să ne exprimăm corect oral şi în scris. Eu sunt unul din cei care şi-au însuşit temeinic gramatica limbii române, în aşa fel încât aceasta mi-a intrat practic în subconştient. Şi, bineînţeles, pe studiul matematicii, piatra de temelie a ştiiinţelor exacte.Pentru că mai târziu, în anii liceului, m-am orientat decisiv către acest domeniu: eram pasionat de electronică şi doream ca aceasta să fie specializarea mea. Aşadar, matematica şi fizica erau disciplinele pe care le studiam din plăcere....

A urmat apoi facultatea. În acea perioadă admiterea se făcea prin examen, iar nota obţinută era dată de nivelul de pregătire, nu de şpagă. Au existat şi încercări de mituire(cum a fost cea din 1975), dar acestea au fost reprimate scurt şi dur. Şi multă vreme după acest incident, nu a mai avut careva curajul să repete aşa încercare!

Existau complexe studenţeşti compuse din cămine modene pentru acea vreme, cantine, biblioteci, săli de sport. Majoritatea studenţilor erau bursieri. De exemplu, bursa „integrală II” (cea mai răspândită) însemna să ai cazarea la cămin şi masa la cantină gratuite, plus nişte bani de buzunar(cam 40 lei lunar). Bursele tip „integrală I” , „de merit” sau „Gheorghiu Dej”(cea mai mare),  se dădeau în urma unor rezultate foarte bune la învăţătură şi presupuneau, pe lângă cazare şi masă gratuite, sume de bani mai mari lunar(de exemplu, „integrala I” presupunea cam 200 lei lunar), plus nişte gratuităţi la materiale didactice(cursuri, cărţi, etc).

În  afară de aceasta, în timpul orelor de practică exista posibilitatea ca, dacă stăpâneai bine o meserie, să lucrezi la atelierele facultăţii pentru comenzi din partea unor beneficiari. Îmi amintesc că, în anul II de facultate, am lucrat cu un coleg la asamblarea şi testarea unor frecvenţmetre necesare întreprinderilor de reţele electrice (IRE) din ţară. După două săptămâni de lucru, am primit suma de 1000 lei de persoană, care la vremea aceea însemna mult.

La terminarea facultăţii, după examenul de diplomă, urma ceea ce se numea „repartizarea în producţie”. Adică fiecare absolvent obţinea, prin repartiţie guvernamentală, UN LOC DE MUNCĂ. Nu glumesc: era vorba de locuri de muncă reale, cu contract de muncă, împlicit cu toate drepturile. Chiar dacă era nevoie să pleci la sute de kilometri de casă, chiar dacă la început condiţiile de locuit nu erau tocmai grozave. Chiar dacă se întâmpla ca la întreprinderea unde erai repartizat să nu faci întocmai specialitatea pentru care te-ai pregătit.

 Mulţi „critici” afirmă că planificarea de tip socialist era de vină pentru aceste neconcordanţe. Dar cum se face că acum, în „democraţie”, mulţi absolvenţi de drept devin portari la transnaţionale? Unde este eficienţa capitalismului?

În calitate de salariat, singura contribuţie care se reţinea pe statul de retribuţie erau cei 2% pentru fondul de pensii. Dar se acordau sporuri pentru munca în condiţii dificile(grupe de muncă), sporuri pentru lucrul de noapte, sporuri de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, sporuri de toxicitate, etc. Existau facilităţi: se ofereau apartamente din fondul de locuinţe pentru salariaţii familişti, contra unei chirii modice. Existau posibilităţi de petrecerea concediului de odihnă în staţiunile de la munte şi la mare, existau posibilităţi de tratament balnear pentru cei cu probleme de sănătate.

Se pune întrebarea: cu ce bani se făceau toate acestea? Pentru că statul trebuia să deţină banii respectivi şi, mai ales, să deţină sursele din care aceşti bani se puteau obţine. Ei bine, cea mai importantă sursă o constituiau activele aflate în proprietatea sa. Adică întreprinderile industriale, din construcţii, transporturi, agricultură, îmbunătăţiri funciare, comerţ, etc. Aceste întreprinderi, prin profiturile realizate, erau cea mai importantă sursă de venit la bugetul statului. La acestea se adăugau veniturile obţinute prin impozitarea unităţilor din sistemul cooperatist, a întreprinzătorilor particulari (poate nu vă vine a crede, dar în socialism existau persoane fizice autorizate, care obţineau venituri frumoase!), precum şi a populaţiei. Dar ponderea mare a veniturilor aduse de sectorul productiv de stat făcea ca nivelul taxelor şi impozitelor să fie unul decent.

În concluzie, în sistemul socialist existau unităţi productive proprietate de stat, existau unităţi productive în sistem cooperatist, existau întreprinzători particulari. Existau toate condiţiile ca veniturile aduse la buget să finanţeze acea politică socială conform căreia să existe un nivel de trai decent pentru toţi cetăţenii ţării. Prin intervenţiile personale ale preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu, personalul unităţilor militare şi deţinuţii din penitenciare erau folosiţi la munci în construcţii şi agricultură, acolo unde era nevoie. Astfel, unităţile militare şi penitenciarele obţineau venituri pentru bugetul propriu iar militarii în termen şi deţinuţii câştigau nişte bani din munca proprie. De asemenea, elevii şi studenţii angrenaţi în muncile agricole de sezon şi în atelierele şcoală obţineau bani pentru munca lor.

Aşadar, în forma prezentată, sistemul socialist care se baza pe munca tuturor cetăţenilor  şi care  asigura un nivel de trai decent acestora şi protecţie socială, trebuia să funcţioneze fără cusur şi să reziste presiunilor sistemului capitalist. Se ştie că nu a fost aşa: sistemul socialist s-a prăbuşit practic fără luptă la finele anilor’ 80, lăsând loc celei mai crunte forme a exploatării omului de către om: capitalismul de tip corporatist, bazat pe speculaţii bursiere şi bancare. Iar urmările acestei schimbări de orânduire le simţim cu toţii pe propria piele!

De ce s-a întâmplat aşa? De ce a căzut sistemul socialist? Mai ales, unde s-a greşit şi cum pot fi reparate acele greşeli? Aici sunt multe de spus şi este necesară părerea multor specialişti, pentru că trebuie analizat fiecare domeniu în parte. Eu voi face referire la  economie, deoarece am lucrat în domeniu. M-am ocupat de planificare şi statistică într-o întreprindere din industria construcţiilor de maşini, atât în perioada socialistă cât şi în cea neo-capitalistă, în sistem corporatist.

Pot spune că planificarea centralizată, elementul de bază în economia socialistă de atunci, aşa cum era ea concepută, a fost o veritabilă frână în calea dezvoltării acestei economii. Iată de ce: planificarea anuală a producţiei se făcea pe grupe de materiale.Toate materialele care se produceau în ţară, de la nasturi până la locomotive electrice, erau grupate într-un nomenclator de produse aprobat prin hotărâre a consiliului de miniştri. Iar procesul de planificare se desfăşura după cum voi arăta în rândurile de mai jos.

Cu un an înainte, întreprinderile îşi întocmeau planul de aprovizionare tehnico-materială pentru anul următor. Pe grupe de materiale şi cantitate anuală defalcată pe cele patru trimestre. Acest plan era depus la centrala industrială de care aparţineau întreprinderile arondate. Apoi fiecare centrală însuma necesarele întreprinderilor şi transmitea datele către ministerul de resort, care stabilea nişte cote care deveneau obligatorii în cazul produselor de importanţă strategică (energie electrică, carburanţi şi lubrifianţi). Pentru celelate grupe de materiale, centralele comunicau între ele (centralele care furnizau produsul cu centralele care-l solicitau- se crea aşa-numitul coordonator de balanţă). Coordonatorul de balanţă emitea repartiţiile pe produse, anual cu defalcare pe trimestre, ce se distribuiau fiecărei întreprinderi. De-abia după asta întreprinderile emiteau comenzi, fie direct la producător, fie prin bazele specializate de aprovizionare (un fel de angrosişti), după cum era hotărât în repartiţie. Urma confirmarea de comandă sau contractul pe anul respectiv, cu eşalonarea trimestrială a produselor.

Se vede din start că acest sistem de planificare centralizată era unul deosebit de greoi, care prevedea între furnizor şi beneficiar o verigă în plus: centrala industrială, la care se adăuga ministerul. Se crea astfel o inerţie de cel puţin un an între solicitarea produsului şi livrarea  acestuia. Astfel, această planificare centralizată, inertă şi lipsită de flexibilitate, făcea ca economia socialistă să nu poată ţine pasul cu dezvoltarea accelerată a tehnologiilor, nu putea asimila şi nu putea scoate pe piaţă produse noi, adaptate acestor tehnologii. Mai mult, nu se putea ţine pasul cu dinamica cererii şi ofertei, fapt care conducea la formarea de stocuri fără mişcare la anumite produse sau la o penurie pentru alte produse.

Mai mult, acest sistem nu se putea adapta la schimbările uneori bruşte de pe pieţele externe, ca urmare a unor evenimente deosebite în plan politic. Voi da un exemplu: fosta uzină „Steagul Roşu” Braşov producea autocamioane pentru Iran, pentru Irak şi pentru alte ţări din Orientul Apropiat. Evenimentele din 1979 (înlăturarea sahinşahului Reza Pahlavi, apoi războiul Iran-Irak) au dus la căderea comenzilor. Ei bine, acest sistem inerţial de planificare plus lipsa unei strategii clare de marketing au făcut ca fabrica braşoveană să producă autocamioane pe stoc ani buni după aceea. Astfel s-a ajuns la neplata salariilor, motivul declanşării revoltei de la 15 noiembrie 1987.

Este clar că o astfel de planificare greoaie nu mai are ce căuta astăzi în economie. Se poate face o planificare centralizată, dar numai sub forma planificării de fonduri băneşti, între întreprinderi de stat sau între întreprinderi de stat şi private. Iar raporturile comerciale dintre furnizor şi beneficiar urmează a se desfăşura direct.

O altă greşeală a sistemului socialist românesc este aceea că a urmărit etatizarea integrală, inclusiv a unităţilor productive din sistemul cooperatist. Adică, să o spunem pe şleau intrarea acestora în acelaşi sistem anchilozat de planificare. Astfel, ideea etatizării totale a creat percepţia că proprietatea de stat este una a nimănui. Exact ca în bancul acela cu tarlauă păzită de un paznic chior şi fără puşcă. Iată la ce a dus percepţia în cauză, după 1990: la apariţia unei puzderii de proprietari, care singuri nu pot investi pentru a face producţie de calitate. Mai rău, nu pot intra pe marile pieţe, nu pot obţine contracte ferme, ci numai comenzi ocazionale.

În concluzie, cele trei forme de proprietate: de stat, cooperatistă şi individuală trebuie să coexiste. Iar accesul străinilor la acţiunile întreprinderilor româneşti trebuie să fie linitat la maximum 49%.

În proprietate de stat trebuie să fie industria grea, constructoare de maşini, de armament, extractivă, de petrol şi gaze, energetică, electrotehnică şi alte ramuri considerate strategice, precum şi sistemul electroenergetic naţional, distribuţia gazelor naturale, căile ferate, administrarea căilor rutiere, trusturile antrepriză de construcţii civile şi industriale, de construcţii căi ferate şi drumuri naţionale, etc. Un sector industrial de stat are următoarele avantaje:1) o parte din profiturile obţinute intră la bugetul de stat, pentru susţinerea politicilor sociale, de sănătate, învăţământ, cultură, apărare: 2) acest sector prezintă credibilitate în negocierile cu partenerii externi, fiind în subordinea directă a guvernului şi putând onora contracte pe termen lung: 3) poate furniza un mare număr de locuri de muncă pe bază de contract cu toate drepturile legale. Evident, aici se poate aplica o planificare centralizată a fondurilor, utilă pentru realizarea obiectivelor de anvergură şi pe tremen lung.

Sectorul cooperatist, prin definiţia sa, este o uniune a micilor producători şi prestatori de servicii particulari. Acesta a funcţionat în socialism sub forma uniunii micilor producători agricoli(CAP), a comercianţilor, micilor producători şi prestatori de servicii(cooperative de consum sau cooperative pe meserii). O menţiune specială pentru cooperativa „Munca Invalizilor”, unde persoanele cu handicap munceau în meserii după puterile lor. Acest sector avea pentru membrii săi avantajul asigurării desfacerii pentru produsele şi serviciile lor.În schimb, aceştia trebuiau să respente nişte criterii minime de standard, calitate şi preţ pentru ceea ce produceau sau prestau. Acest sistem există în Franţa şi Spania, este flexibil şi eficient, asigură produse tradiţionale şi de calitate şi absoarbe multe braţe de muncă. De aceea, România trebuie să renunţe la sistemul neoliberal şi egoist bazat pe „fiecare doar pentru el” , să introducă şi să extindă acest sistem, după modelul francez sau spaniol, adaptate la condiţiile locale. Mai ales, să nu repete greşeala care s-a făcut înainte când, prin aplicarea unui sistem defectuos de contribuţie, pensiile cooperatorilor au ieşit mult mai mici decât ale salariaţilor care au lucrat la stat.

Sectorul privat cuprinde pe întreprinzătorii cu iniţiativă care vor şi pot să-şi susţină şi să-şi dezvolte propria activitate. Şi care pot crea la rândul lor locuri de muncă. Aceşti întreprinzători produc sau prestează servicii pentru  sectorul de stat şi cooperatist, cât şi pentru populaţie. Pentru acest sector trebuie un cadru legislativ care : 1) să încurajeze producţia şi prestările de servicii; 2) să încurajeze creditarea pentru dezvoltarea activităţii şi pentru investiţii;  3) să asigure o impozitare decentă, mai ales pentru forţa de muncă, încurajând astfel crearea a noi locuri de muncă; 4) să descurajeze activităţile cu caracter speculativ şi de intermediere; 5) să încurajeze dezvoltarea capitalului românesc şi să descurajeze vânzarea către străini a activelor româneşti. Iar în cazul terenurilor agricole, a pădurilor, a resurselor naturale, înstrăinarea prin vânzare să fie interzisă!

În concluzie, socialismul trebuie să se bazeze pe coexistenţa şi dezvoltarea armonioasă acelor trei forme de proprietate la care am făcut referire. Se tot spunea prin 1990 că numai proprietatea privată motivează omul să presteze o muncă de calitate şi să administreze activele. GREŞIT! Viaţa ne-a arătat că numeroşi indivizi deveniţi proprietari peste noapte şi-au administrat averea cu totul dezastruos, fiind nevoiţi să o vândă pe nimica toată!

Un lucru foarte important: după cum am arătat, în alimentarea cu bani a bugetului de stat ponderea importantă o deţin intrările provenite din profiturile întreprinderilor de stat. Iar taxele şi impozitele vor fi dimensionate la valori decente şi suportabile. Vedem în prezent că un buget de stat care se bazează numai pe taxe şi impozite este unul falimentar!

 Nu simţul proprietăţii, ci o bună administrare face ca producţia de bunuri să meargă, cu respectarea normelor de eficienţă şi de calitate, face ca să avem investiţii, să exportăm, iar cu banii încasaţi să facem să funcţioneze sistemul de sănătate, sistemul de pensii, sistemul de învăţământ, cultura, sportul şi toate celelate. Şi fiecare cetăţean al României să aibă acces gratuit la toate acestea. Pentru asta trebuie să existe o educaţie în spiritul muncii, pentru muncă. Pentru ca fiecare om să muncească cu spirit de responsabilitate, să-şi câştige existenţa în mod decent, să aibă acces la locuinţa proprie, să-şi întemeieze o familie. Acesta este adevăratul socialism!

Read 1116 times