Miercuri, 08 Iunie 2016 16:02

România în buclă temporală? Featured

Written by Alexandru Voicu
Rate this item
(9 votes)

Slugarnici precum căţelu’

Ne-am tras scut la Deveselu;

Săracii de pe planetă –

Avem scut antirachetă...

   Din ziua în care NATO a inaugurat scutul antirachetă de la Deveselu - judeţul Olt, mai precis din 12 mai 2016, mi-au încolţit şi îmi stăruie în minte stihurile de mai sus, pe melodia binecunoscutului cântec „M-a făcut muica oltean”... Deh, sunt român-sadea, născut şi crescut aici, pe sub poale de Carpaţi. Nu sunt american, precum secretarul adjunct al apărării, Robert O. Work căruia, sosit în România cu prilejul inaugurării scutului, i-a plăcut atât de mult ţara noastră, încât a confundat Bucureştiul cu capitala Ungariei! Se mai întâmplă, când pleci prin lume. Mai ales când ţara ta este tocmai dincolo de ocean... Şi chiar nu exagerez când zic să suntem „săracii de pe planetă”. Desigur, există în lume oameni care duc un trai mai greu ca al românilor, în zone cu condiţii geo-climatice vitrege. Însă ei nu au avut nicicând ceea ce am avut noi: o industrie care producea de la tractoare la avioane şi de la locomotive la vapoare, precum şi o agricultură înfloritoare. 

    Dar oricât de frumoasă li s-ar părea occidentalilor România, când vine vorba de a-şi păzi propria piele, ei nu ezită să o sacrifice pe altarul lui „american democracy”. Căci până şi pe ţăranul simplu, de la coarnele plugului, îl auzi spunând: „Da’ resturile alea radioactive, ale rachetelor distruse deasupra noastră, unde cad? Cumva la nemţi şi la americani, ori la noi?”. Însă ce importanţă mai are ce gândeşte omul de rând? A fost chemat el la referendum, să-şi dea cu părerea dacă vrea ori nu vrea în NATO? Nicidecum! Asta au comis-o aleşii neamului, că doar de aceea au cerut voturile şi încrederea. Concluzionând, ar trebui să fim mulţumiţi că domnul Robert O. Work n-a confundat Bucureştiul cu Hiroşima sau Nagasaki...

   Întrebarea care trebuie pusă nu este dacă politicienii dâmboviţeni au slujit şi slujesc intereselor poporului. După mai bine de un sfert de veac, majoritatea românilor simt pe propria piele „binefacerile” democraţiei. Pe de o parte şomajul, sărăcia, mizeria. De cealaltă parte emigrarea. Dar au prevăzut oare aceşti politicieni efectele deciziilor lor în problemele internaţionale? Sunt de părere că au fost preocupaţi mai mult de propriile privilegii şi averi, şi mai puţin să studieze deciziile predecesorilor lor, care ulterior s-au dovedit nefaste. Iar prin deciziile de astăzi, istoria pare să se repete cu o precizie înspăimântătoare. Ca într-o buclă temporală. 

   Astfel, la 23 noiembrie 1940 România adera la Pactul Tripartit, la mai puţin de două luni de la semnarea acestuia la Berlin între Germania lui Hitler, Japonia şi Italia fascistă. Deşi în România existau deja peste 22.000 de militari germani, după aderare Ion Antonescu, aflat la conducerea statului român, avea să solicite nemţilor suplimentarea numărului acestora. Sub pretextul apărării împotriva unei eventuale agresiuni din partea U.R.S.S şi pentru stoparea înaintării comunismului, în primele luni ale anului 1941 trupele germane aflate pe teritoriul României ajunseseră să însumeze 500.000 de soldaţi. Ceea ce a urmat se ştie foarte bine, deci se poate exprima succint. La 22 iunie 1941, Germania împreună cu România a atacat Uniunea Sovietică. În pofida pierderilor suferite, a urmat contraofensiva sovieticilor, care nu s-au oprit decât la Berlin! Pentru participarea la război alături de Germania nazistă, pe lângă pierderile grele suferite în timpul luptelor, după război România a fost obligată să plătească despăgubiri. Şi Uniunii Sovietice, dar şi Angliei şi SUA. La procesul din 1946, direct răspunzător pentru dezastrul ţării şi al poporului român, Antonescu avea să afirme într-un memoriu că nemţii l-au minţit în mod repetat: că desfăşurările de forţe armate înainte de izbucnirea conflagraţiei mondiale erau numai în scop de apărare şi că intenţia de atacare a Uniunii Sovietice i-a fost dezvăluită abia în ultimul moment, la 10 iunie 1941.

   Contează mai puţin dacă Antonescu spunea sau nu adevărul. Deopotrivă de important şi periculos este faptul că astăzi similitudinile sunt frapante! În 1989 România şi-a ales calea vestică, şi după 27 de ani constatăm că avantajele sunt, dacă nu inexistente, cel puţin discutabile. Anul 2004 a adus cu sine intrarea în NATO, aderarea fiind solicitată de conducătorii postdecembrişti alianţei politico-militare, dar nu şi românilor! O dată cu declanşarea crizei ucrainiene la sfărşitul anului 2013 şi revenirea Crimeei (prin referendum!) în componenţa Rusiei, NATO a început să-şi intensifice prezenţa şi exerciţiile militare în ţările Europei de Est. Iar în viitorul apropiat, în Europa vor fi transferate de peste ocean noi trupe americane şi tehnică militară. La fel cum Ion Antonescu solicita întăriri Germaniei naziste în 1940, la Conferinţa de securitate de la Munchen din februarie 2016  preşedintele Klaus Werner Iohannis solicita alianţei NATO prezenţa permanentă în Marea Neagră. Pe de altă parte, declaraţiile oficialilor NATO sunt ciudate prin ambivalenţa lor. Ba că sporirea prezenţei militare a NATO în Europa de Est are drept scop descurajarea Federaţiei Ruse după „anexarea Crimeei”, ba că scutul antirachetă de la Deveselu nu are nici o legătură cu Rusia, ci cu Iranul şi Coreea de Nord... Ceva nu se potriveşte! Oare ce va urma? 

   Trebuie specificat faptul că, dacă sunt nenumărate similitudini cu perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, există totuşi şi unele deosebiri esenţiale. În trecut, atacul a fost declanşat de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice, iar SUA a intrat în război mai târziu, după atacarea bazei navale americane de la Pearl Harbor de către Japonia aliată cu Hitler, la 7 decembrie 1941. Aici au fost înregistrate cele mai însemnate pierderi ale americanilor din tot războiul, însă nesemnificative în comparaţie cu uriaşele pagube suferite de Europa şi Uniunea Sovietică. După război, situaţia economică neafectată de distrugeri şi controlul asupra dolarului au permis SUA implementarea „planului Marshall” pentru reconstrucţia ţărilor din Europa Occidentală (inclusiv Germania de Vest!), în timp ce URSS şi ţările din Europa de Est au fost nevoite să-şi vindece singure toate rănile căpătate. Acestea sunt adevăratele explicaţii pentru avansul înregistrat de Occident, nicidecum superioritatea capitalismului în raport cu socialismul! 

   Spre deosebire de trecut, astăzi, când capitalismul se află din nou în criză, tensiunile se manifestă între SUA şi Federaţia Rusă, Europa jucând mai degrabă un rol geostrategic. În pofida sancţiunilor economice occidentale, economia Rusiei este departe de a se prăbuşi şi chiar a început să iasă din recesiune. Şi cu tot bugetul impresionant destinat înarmării, americanii nu pot ignora puternicul arsenal nuclear şi capacităţile militare ruseşti. La începutul anului 2014, directorul unei agenţii de ştiri din Rusia, Dmitri Kiseliov, declara în cadrul unei emisiuni că „Rusia este singura ţară din lume capabilă să transforme SUA în cenuşă radioactivă”, iar recent un fost şef al serviciilor secrete israeliene, Jacob Kedmi, a avertizat SUA că orice conflict între NATO şi Rusia se va muta pe teritoriul american. 

   În aceste condiţii, americanilor le lipseşte din ecuaţia actuală numai un Adolf Hitler dispus să înceapă războiul împotriva Federaţiei Ruse. Pentru că un conflict între Europa şi Rusia ar oferi Statelor Unite avantaje din două direcţii: de o parte slăbirea militară şi economică a Rusiei cu perspectiva accesului la resursele ruseşti, de cealaltă parte distrugerea Europei cu perspectiva noilor planuri de reconstrucţie a ei, ceea ce ar stimula economia americană şi ieşirea din criză. Dar care ar putea fi acel lider european dispus să arunce omenirea în haos? Angela Merkel a Germaniei? – nemţii au învăţat cu siguranţă din deznodământul aventurii lui Hitler. Poroshenko al Ucrainei? – cred că ucrainienii îşi dau seama din ce în ce mai mult că vorbesc totuşi aceeaşi limbă cu ruşii. Iohannis al României? – îmi doresc cu ardoare să se conştientizeze că mergem pe urmele lui Ion Antonescu şi să ieşim, înainte de a fi prea târziu, din bucla temporală în care am alunecat!

   Nu pot încheia această analiză comparativă între trecutul şi prezentul României şi al întregii lumi, fără să mă opresc puţin asupra unui aspect intens vehiculat în aceste zile în presă, la televiziuni şi pe reţelele de socializare. După cum era şi firesc, la scurtă vreme după activarea scutului antirachetă de la Deveselu, au apărut şi reacţiile oficiale ale Federaţiei Ruse în legătură cu măsurile care vor fi luate în vederea asigurării securităţii naţionale. Declaraţiile preşedintelui rus Vladimir Putin, adeseori desprinse din context, sunt prezentate deosebit de agresive la adresa noastră, încercându-se exacerbarea rusofobiei în rândul românilor. Însă toţi aceia care se mai lasă induşi în eroare, nu au dobândit încă înţelepciunea ţăranului de la coarnele plugului, despre care am scris la începutul acestui articol. Realitatea este că nici ruşii, nici altcineva nu trebuie să se obosească pentru a ne transforma în ţinte! Căci orice rachetă nucleară interceptată de scutul antirachetă în traiectoria sa către Occident, va exploda exact în capul nostru! Şi astfel vom muri cu conştiinţa împăcată, pentru interesele şi cerul senin al Occidentului...

Read 2539 times Last modified on Miercuri, 08 Iunie 2016 16:05