Luni, 20 Iunie 2016 19:32

Masa rotundă cu tema: „ 75 de ani de la începerea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Experiența și învățămintele anului 1941”. Featured

Written by Marian Radulescu
Rate this item
(6 votes)

Masa rotunda 1  București, 15 iunie 2016. La inițiativa Centrului Rus de Știință și Cultură a fost organizată masa rotundă cu tema: „ 75 de ani de la începerea Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Este vorba, firește, de perioada 22 iunie 1941-9 mai 1945, când războiul început de Germania nazistă la 1 septembrie 1939 a căpătat noi dimensiuni, devenind dintr-un război european, unul cu adevărat mondial. Iar tactica numită „blitzkrieg”, care a asigurat invinciblitatea Germaniei până la 22 iunie 1941, și-a dat obștescul sfârșit peste numai cinci luni, în fața Moscovei, lăsând loc războiului de uzură și contraofensivei sovietice, care nu s-a mai oprit decât în 1945, la Berlin.

 

     Pentru o cât mai bună cunoaștere a acestei teribile încleștări care a făcut milioane de victime și care a lăsat în urma sa mari distrugeri, pentru a se trage învățămintele și a se folosi experiența acelei perioade pentru ca asemenea orori să nu se mai întâmple, conducerea Centrului Rus de Știință și Cultură din București a luat inițiativa organizării acestei mese rotunde, la care au participat oameni de știință ruși și români. Având în vedere faptul că URSS și România au fost adversare în acest conflict până la 23 August 1944, această masă rotundă a avut ca principal țel începutul unei reconcilieri între partea rusă și partea română, prin înlăturarea unor idei și atitudini preconcepute, total contraproductive în relațiile bilaterale româno-ruse.

     De aceea, moderatorii acestei mese rotunde, d-na Natalia Mujennikova, directorul Centrului, și d-l prof. Vasile Buga, au prevăzut în program un dialog între cele două părți, bazat pe argumente și idei care, puse cap la cap, să ajute la cunoașterea amănunțită a acelei perioade. Iar o cât mai bună cunoaștere a ceea ce a fost să ducă la eliminarea neadevărurilor și a ideilor preconcepute, implicit la eliminarea stării de falsă adeversitate, căci numai așa se poate începe un dialog constructiv, care să ducă la refacerea și dezvoltarea relațiilor româno-ruse.

     Partea rusă a fost reprezentată de: d-l Vladimir Zolotarev, profesor, consilier de stat clasa I, doctor în științe istorice, doctor în științe juridice, d-l Vitalii Gapon, jurnalist specializat în domeniul istorie-politică, d-l Nikolai Ilievskii, doctor în flosofie, consilier al Academiei Ruse de Științe Naturale. Partea română a fost reprezentată de d-l prof. acad. Ștefan Radu Vergatti, membru la Academiei Române, d-l prof.univ.dr. Constatntin Hlihor, d-l prof.dr.Ion Constantin, d-l prof. dr Constantin Corneanu.

     Evenimentul s-a bucurat de participarea E.S d-l Oleg Malginov, ambasador al Federației Ruse în România. Aflat la final de mandat, domnul ambasador și-a exprimat încrederea că această masă rotundă, ca de altfel toate manifestările Centrului Rus de Știință și Cultură vor reprezenta pași importanți în consolidarea relațiilor dintre țările noastre.

     .....Ora 15,30. Odată intrat în incinta Centrului, mă bucur din plin de liniștea și pacea locului și de salutul de bun venit din partea lui Vasili Potenga și Pavel Alekseenko, întotdeauna gazde deschise și primitoare. Alături de invitații deja sosiți, suntem poftiți să vizităm expoziția foto dedicată Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Masa rotunda 2

        Tablourile expuse în cele două săli destinate expoziției  ne arată  momente ale cumplitei încleștări începute în zorii zilei de 22 iunie 1941. „ Armata populară de voluntari nimicind un tren inamic”, „ Comandantul dă ordin brigăzii de atac”, „ Lunetist sovietic”, Infanterie Kiev”- iată imagini în tonuri sepia care aduc în fața ochilor uimiți ai vizitatorilor dăruirea și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă poporul sovietic în acest război,  încât a putut întoarce soarta unui întreg război în favoarea sa.

          Ora 16. D-na Mujennikova și d-l Buga, moderatorii evenimentului, dau semnalul de începere. În deschidere, are cuvântul E.S d-l Oleg Malginov, ambasadorul Federației Ruse în România. De la bun început, d-l ambasador menționează faptul că istoria este o componentă importantă a relațiilor internaționale și –mai ales- un instrument al politicii externe. Tocmai de aceea, având în vedere faptul că de aproximativ un sfert de veac se încearcă „pieptănarea” istoriei celui de-al doilea război mondial, pentru a fi trunchiată și politizată ulterior, este nevoie de dezbateri nepolitizate, de întâlniri între specialiști în domeniu, care să vină cu probe și argumente, să le pună cap la cap, pentru a crea acea bază reală necesară dezvoltării relațiilor internaționale.

Masa rotunda 3

          Exact acesta este rolul acestei mese rotunde: un pas înainte în crearea acelei baze reale necesare normalizării și dezvoltării ulterioare a relațiilor româno-ruse. Un pas extrem de necesar, deoarece  istoria politizată de personalități marcante a adus mari prejudicii acestor relații.

        D-l ambasador a dat un exemplu: subestimarea în România al rolului regelui Mihai în evenimentul istoric de la 23 august 1944. Pentru că, înainte de consecințele în plan militar și strategic, acest eveniment a însemnat scurtarea cu șase luni a războiului în Europa și a salvat zeci, poate chiar sute de mii de vieți omenești.

        În finalul alocuțiunii sale, d-l ambasador, aflat la final de mandat, a adresat mulțumiri Centrului Rus de Știință și Cultură precum și colaboratorilor români pentru activitatea depusă, îndemnând la menținerea și dezvoltarea cursului ascendent al activității care poate apropia cele două țări și popoare.

      Dezbateri

      Primul ia cuvântul d-l Vladimir Zolotarev. Domnia sa spune că, înainte de toate, trebuie pornit de la următoarea învățătură fundamentală: să nu mai admitem în viitor mari războaie. Pentru că acestea provoacă mari distrugeri și mari pierderi de vieți omenești.

     Datele prezentate de d-l profesor sunt mai mult decât grăitoare. În cursul bătăliilor din zona de graniţă Armata Roşie a suferit o grea înfrângere. Numai în primele trei săptămâni ale războiului Armata Roşie a pierdut 21.500 de tunuri şi aruncătoare de mine, peste 11.700 tancuri, cca 4.000 de avioane[1]. Spre sfârşitul anului 1941 pierderile Forţelor Armate ale URSS reprezentau 4.473.820 de persoane. Dintre acestea,  806.200 de oameni au fost ucişi, au murit în urma rănilor şi bolilor, a unor accidente; au dispărut fără urmă şi au căzut prizonieri 2. 335.500 persoane; au fost răniţi, contuzionaţi, s-au îmbolnăvit, au suferit degerături-1.336.100 de persoane.

 Trupele agresorului au cotropit o parte însemnată a teritoriului european al URSS, pe care trăiau peste 70 milioane de persoane şi la sfârşitul lunii septembrie au ajuns în apropierea Moscovei.

         Care sunt cauzele? Iată:

- Pregătirea ţării pentru război nu a fost încheiată pe deplin. din punct de vedere politico-social şi economic.  Populaţia URSS nu era pregătită pentru un război în curând nici în sens ideologic. Pactul sovieto-german de neagresiune crease în societate anumite iluzii, având caracterul unui sondaj politico-militar.  Declaraţia TASS din 14 iulie 1941 dezinformase într-o anumită măsură  atât populaţia civilă, cât şi cadrele militare.

- Conducerea politico-militară a statului în frunte cu I.V.Stalin  nu a putut evalua corect situaţia generală antebelică, intenţiile nemijlocite ale Germaniei şi a  stabili momentul începutului posibil al agresiunii. La rândul său, comisarul poporului pentru Apărare, S.K.Timoşenko şi şeful Statului Major General, G. K.Jukov, nu au reuşit să-l convingă pe I.V.Stalin de necesitatea trecerii din timp a trupelor din districtele de graniţă în stare de luptă.  

- Cadrele Armatei Roşii, începând cu cele din eşalonul superior până la cele de rând aveau o pregătire şi experienţă de luptă insuficiente. Trecerea de la sistemul teritorial- miliţienesc mixt de completare a Forţelor Armate la cel de cadre a fost introdus cu înârziere, fapt ce a avut un impact negativ asupra calităţii resurselor mobilizate. Dezvoltarea gândirii militaro-teoretice s-a încetinit, s-a observat un sprijin excesiv pe experienţa primului Război Mondial şi a Războiului civil.  

- Înzestrarea şi introducerea modelelor noi, moderne de armament şi tehnică au avut loc cu încetineală.

- Conducerea Comisariatului Poporului pentru Apărare şi a Statului Major General a fost extem de limitată de către I.V.Stalin în definirea nu numai a unei poziţii independente în privinţa pericolului războiului, dar şi a alegerii măsurilor necesare de apărare. Drept urmare, măsurile ce se impuneau fie nu se realizau, fie se luau cu întârziere.

- Nu s-au tras concluziile necesare din experienţa campaniilor militare ale Wehrmachtului în Europa, precum şi în urma rezultatelor războiului sovieto-finlandez. Studierea şi discutarea acestuia au avut loc, dar acest lucru a exercitat o influenţă slabă asupra teoriei militare şi în special asupra practicii pregătirii organelor de conducere militară şi a trupelor.

- Nu a fost definit corect caracterul purtării viitorului război şi al specificului perioadei sale de început, nu au fost prognozate consecinţele atacului Germaniei şi aliaţilor ei împotriva URSS cu principalele forţe desfăşurate complet.  Nu a existat o claritate nici în problema modului de îmbinare a strategiei de apărare cu concepţia purtării unor operaţiuni ofensive consecvente  operaţia în profunzime» - potrivit terminologiei de Stat Major din anii '30).

- Concluzia conducerii sovietice potrivit căreia înainte de declanşarea  războiului Germania îşi va desfăşura forţele la frontieră pe parcursul unei săptămâni şi jumătate- două săptămâni nu s-a bazat pe nimic şi contravenea experienţei anilor 1939-1940. Modul general de reprezentare a perioadei iniţiale a viitorului război a fost incorect.

- Direcţia loviturii principale a Wehrmachtului a fost definită în mod eronat, ceea ce a dus la dezechilibre în crearea grupărilor de trupe şi forţe în districtele de frontieră.

- Desfăşurarea forţelor districtelor de frontieră înainte de declanşarea  războiului nu răspundea nevoilor situaţiei. Dispunerea şi eşalonarea uniformă a acestora nu permiteau organizarea unei rezistenţe eficiente în faţa ofensivei Wehrmachtului.

- Construcţia noilor raioane întărite, a liniilor de apărare, a aerodromurilor, pregătirea genistică a teatrului acţiunilor de luptă nu fuseseră finalizate. În acelaşi timp, o parte însemnată a rezervelor mobilizate a fost concentrată în raioanele de graniţă şi majoritatea lor a ajuns în mâinile inamicului.

- Multe unităţi şi subunităţi ale districtelor de graniţă nu fuseseră completate şi înzestrate cu armamanent în totalitate, iar nivelul redus de motorizare a acestora a determinat insuficienta mobilitate a trupelor.  Formarea noilor unităţi nu a fost întărită în măsură suficientă prin măsuri organizatorice şi sub raport tehnico-material.

- În pofida efectivului său impresionant şi a numărului mare de tehnică militară, trupele sovietice nu erau pregătite moral şi instituţional de războiul pe care Hitler intenţiona să-l ducă. Armata Roşie se afla în stadiul unei reorganizări de amploare şi sistemice.

- Efectul şocului psihologic al începutului războiului, pierderile mari şi retragerile permanente au provocat o anumită demoralizare a unei părţi a efectivelor, diminuând capacitatea generală de luptă a trupelor. Adesea Comisariatul poporului pentru Apărare şi Statul Major General, organele conducerii militare la nivelul fronturilor şi armatelor nu aveau posibilităţi suficiente pentru evaluarea adecvată a situaţiei în schimbare rapidă şi nu luau totdeauna decizii fundamentate. Una dintre cauze a fost organizarea proastă a comunicaţiilor bazată pe mijloace cablu, a căror siguranţă în condiţiile războiului declanşat era scăzută.

     Totuși, războiul-fulger purtat de Germania nazistă împreună cu aliații săi nu și-a atins obiectivul. Apărarea activă şi rezistenţa eroică a trupelor sovietice, precum şi introducerea în luptă de către conducerea politico-militară sovietică a unor rezerve însmenate au încetinit ofensiva germană şi au slăbit forţa sa de  lovire. Deja la 29 iunie, la o săptămână după începerea războiului, în jurnalul generalului F.Halder apare o asemenea însemnare: Ştirile de pe front confirmă că ruşii luptă pretutindeni până la ultimul cartuş... Rezistenţa îndârjită a ruşilor ne obligă să purtăm lupte potrivit tuturor prevederilor regulamentelor noastre de luptă. În Polonia şi în Vest noi ne-am putut permite unele ieşiri cunoscute. Acum acest lucru este deja inacceptabil”.

      A aprecia caracterul îndârjit al confruntării dintre Armata Roşie şi Werchmacht este posibil comparând pierderile acesteia cu indicatorii pierderilor armatelor poloneză şi franceză în anii 1939-1940. De exemplu, armata poloneză a pierdut în luptele cu Wehrmachtul 66.300 militari morţi şi peste 420.000 dispăruţi şi prizonieri. S-a socotit că la fiecare persoană ucisă revin 6,3 căzuţi prizonieri. Pierderile armatei franceze în mai-iunie 1940 au reprezentat cca 84.000 soldaţi şi ofiţeri şi peste 1.500.000 prizonieri, adică la o perosană ucisă revin 18 prizonieri. Raportat la anul 1941 şi Marele Război pentru Apărarea Patriei, la un luptător sovietic căzut în luptă revin 2,9 căzuţi prizonieri. Aceste cifre nu necesită comentarii ample, deoarece vorbesc de la sine. 

     A mai existat un motiv împortant pentru care Armata Roșie și poporul sovietic a opus o rezistență îndârjită. Conform celor spuse de d-l Zolotarev, la Berlin a fost elaborat din vreme un plan de distrugere totală și sistematică a populației sovietice. Conform acestui plan, populația era împărțită în 3 categorii: 1) cei care trebuiau imediat exterminați prin gazare(evreii, romii, activiștii de partid); 2) cei care trebuiau deportați în Urali pentru munci grele; 3) cei care trebuiau folosiți ca sclavi. Nu este o noutate: publicațiile istorice apărute în România după 1990 sunt pline de exemple din gândirea bolnavă a celui care a scris într-celulă „Mein Kampf”. Astfel se prevedea, în cazul ocupării Angliei, ca „populația validă de sex masculin între 18 și 50 de ani să fie deportată pe continent și internată”. Fără comentarii....

    Rezistența, lupta îndârjită a poporului sovietic pentru însăși viața sa a fost factorul principal al victoriei Armatei Roșii în bătălia pentru Moscova. Bătălie care a marcat eșecul planului „Barbarossa” și care a înclinat balanța în favoarea Armatei Roșii, anticipând parcă victoria în crâncena bătălie de la Stalingrad. Și în cazul acestei mari bătălii, care a înclinat definitiv balanța în favoarea Națiunilor Unite, a stat un motiv extem de important. D-l Zolotarev a menționat că la Universitatea Lomonosov există un document extrem de important, care menționa că, în caz că Stalingradul este pierdut iar trupele germane trec pe malul stâng al Volgăi- ajungând aproape de Urali- Japonia va denunța tratatul de neutralitate și va intra în război împotriva URSS. Astfel, armata imperială niponă (aproximativ 2.000.000 de soldați) masată în Manciuria, va invada Siberia. Totodată, se preconiza ca și Turcia să intre în război prin invadarea Armeniei, Gruziei, Azerbaidjanului. Lupta îndârjită a Armatei Roșii la Stalingrad a făcut ca această nenorocire să nu se întâmple!

     A urmat d-l prof.dr Constantin Hlihor. De la bun început, d-l Hlihor a menționat că al doilea război mondial a început ca unul clasic, dar s-a terminat ca unul non-clasic. Mai exact, ca unul atipic. „ La acea dată erau mulţi aceia, atât în est cât şi în vest, care nutreau speranţa că va urma o pace durabilă. Marii aliaţi erau înzestraţi, la terminarea confruntărilor militare, cu prognoze, programe şi strategii pentru a putea face faţă crizelor pe care le trăiseră: criza existenţială a tânărului stat socialist, criza economică mondială, ameninţarea venită din partea naţional-socialismului. Erau însă insuficient pregătiţi pentru a afla răspunsuri la noile probleme apărute în urma înfrângerii Germaniei. Aliaţii au câştigat războiul dar vor pierde pacea. Lumea va intra intr-o lungă perioadă de confruntare cunoscută sub denumirea de război rece”.

 Concret vorbind, la prima întâlnire dintre cei „trei mari“, Roosevelt, Stalin şi Churchill, desfășurată la Teheran în noiembrie 1943, s-au purtat convorbiri mai mult informative în legătură cu ordinea de după război. S-a conturat ideea de „Design“ a lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura revenirea asupra graniţei de vest a URSS din 1941 (reînglobarea Poloniei de est, la ţările baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei) şi renunţarea Occidentului la cordonul sanitar care să-l separe de Uniunea Sovietică.

În schimb guvernul sovietic nu numai că aderase la „Declaraţia asupra Europei eliberate“ dar se şi obligase, fapt extrem de important pentru partea americană, ca să conlucreze la crearea ONU. Se părea că Marii aliaţi au ajuns la o înţelegere asupra problemelor majore.

Însă înţelegerile de la Yalta şi Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat rezultatele acestor conferinţe în alt fel. Partea americană trecea la visul ei despre „o lume unitară“ a principiilor liberale şi democratice, fără a fi luat vreodată în serios interesele de securitate sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de interese democraţia să capete forma şi expresia viziunii sale politico-ideologice. Stalin i-a explicat, în aprilie 1945, locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas, această preocupare a sa: „Acest război nu mai e acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui”.

 

Pentru un timp, acordurile şi înţelegerile au funcţionat cel puţin pentru evoluţiile politice din România şi Grecia. Churchill a ordonat trupelor britanice să suprime rezistenţa armată a stângii împotriva Casei Regale de la Atena, iar Stalin a lăsat ca fidelii lui discipoli greci – comuniştii – să fie masacraţi de soldaţii generalului Scobie. Când Stalin a intervenit, prin Vîşinski, la Bucureşti, pentru a impune un guvern total aservit Moscovei, Churchill era „foarte preocupat ca nu cumva „Uncle Joe”(porecla lui Stalin) să ne reproşeze încălcarea înţelegerii noastre“ şi transmitea reprezentanţilor britanici în România instrucţiuni „să nu se dezvolte acolo un front politic antirus. “ De aici incolo incepe un lung sir de erori de percepţie de o parte si de alta privind comportamentul şi scopurile promovate de cele două superputeri in politica internaţională.

O  eroare de percepție a apărut la Moscova, anume că socialismul este un sistem politic viabil contrapus economiei liberale, care poate fi impus până unde înaintază Armata Roșie (vezi afirmațiile lui Stalin făcute către Milovan Djilas).

O altă eroare de percepție ar fi fost, conform d-lui prof. Hlihor, „doctrina Truman” care avea ca element esențial  faimosul plan Marshall, ce prevedea finanțare americană pentru refacerea Europei devastate de război. Stalin a crezut că aderarea la planul Marshall reprezintă o încălcare a înțelegerilor de la Teheran.

Vorbind mai pe șleau, cei trei mari învingători (URSS, SUA, Marea Britanie) și-au urmărit în primul rând propriile interese, adesea contradictorii. Aceasta este cauza principală a apariției „războiului rece” care a urmat. Cu precizarea că Marea Britanie a început să-și piardă din colonii, putere și influență, iar SUA a început să se afirme ca un nou imperiu globalist, clădit pe „export de democrație”, dolarizare și expansiune de tip corporatist. De remarcat în acest sens intervenția d-nei Mujennikova, care a menționat acordul Bretton Woods, acord pe care Stalin a refuzat să-l semneze.

 

Asemenea erori de percepţie a unor discursuri au apărut şi în România. Declaraţia de la Potsdam a preşedintelui american făcută la postul de radio Vocea Americii la 25 iulie 1945 a determinat în România o anumită conduită politică din partea regelui Mihai I deşi SUA nu aveau de gând la acea dată să depăşească înţelegerile convenite cu URSS în ceea ce priveşte această ţară”.

Această declaraţie a fost interpretată eronat de tânărul rege Mihai I care a luat-o ca pe un îndemn pentru înlocuirea guvernului adus la putere de Stalin, la 6 martie 1945, şi a acţionat în consecinţă. Pentru partidele istorice, potrivit unei note a S. S. I. din 10 august 1945, această declaraţie a însemnat o creştere a optimismului şi a speranţelor în revenirea la regulile democratice.

Pentru guvernul dr. Petru Groza declaraţia preşedintelui american a avut o altă semnificaţie, deoarece de la Kremlin a primit prin generalul Susaikov, membru al Comisiei Aliate de Control (Sovietice) din România, „cheia“ mesajului şi a fost asigurat că „nu i se poate întâmpla nimic“. Prin urmare, la cererea de demisie, primul ministru dr. Petru Groza i-a răspuns şefului statului, regele Mihai I, că „guvernul său nu a fost niciodată mai puternic ca acum şi se bucură de tot sprijinul din partea sovieticilor  şi că nu demisionează”.

Să fim sinceri, în România totdeauna au apărut erori de percepție. Cauza principală: românii nu au vrut să vadă realitatea momentului, ci și-au luat totdeauna visele drept realități. Așa a fost și în trecut, așa este, din păcate, și în prezent! De aceea, România este extrem de vulnerabilă. Mai ales acum când, vorba d-lui prof.Hlihor, avem de a face deja cu un război al informației, imagologic, în plină desfășurare pe canalele media, în mediul online.

 

        În  continuare a luat cuvântul d-l Nikolai V. Ilievski. Domnia sa și-a început expunerea menționând importanța studiului istoriei în scopul analizei productive, condiție obligatorie a dezvoltării sociale.

          Pornind pe această cale, putem trage concluzia că Tratatul de la Versailles a fost doar un armistițiu, un scurt răgaz înaintea celui de-al doilea război mondial, pe care puterile perdante în primul război mondial l-au dorit cu ardoare. I.V Stalin, proaspăt instalat la cârma Uniunii Sovietice, a înțeles  acest lucru. El și-a dat seama că Uniunea Sovietică, de-abia ieșită din războiul civil, putea să reziste unei viitoare agresiuni doar printr-o industrializare forțată, singura cale existentă pentru a înlătura distrugerile provocate de războiul ce tocmai se terminase și pentru a ieși din înapoierea moștenită de la regimul țarist.

        Declaraţia lui I.V.Stalin din februarie 1931 cu privire la faptul că dacă URSS nu va putea depăşi în zece ani diferenţa uriaşă  în dezvoltare care o separa  de Occident, atunci acesta «va fi înfrânt», - nu a fost o străluminare profetică. Aceasta a fost rezultatul unei analize echilibrate a rezultatelor Primului Război Mondial, precum şi a schimbărilor globale şi de sistem pe care le-a traversat  omenirea în perioada interbelică. Până la venirea la putere în Germania a lui Hitler rămăseseră încă aproape trei ani, dar logica generală a evoluţiei  proceselor mondiale fusese înţeleasă deja corect.

         În politica internă a URSS pregătirea de război însemna dezvoltarea forţată a industrializării, colectivizării şi revoluţiei culturale. Cuvântul -cheie aici este  «forţată», întrucât tocmai ritmul de desfăşurare a transformărilor ce se impuneau demult definea în multe privinţe orientarea, caracterul, realizările şi costurile acestora.

        Cursul industrializării promovat încă de la sfârşitul anului 1925 presupunea înfăptuirea unor măsuri sistemice de asigurare a independenţei economice a URSS şi de depăşire a înapoierii sale tehnologice faţă de Occident, cu accent pe dezvoltarea prioritară a industriei grele şi de apărare. Totodată, problema surselor de finanţare şi a costului social al industrializării a avut o însemnătate hotărâtoare. În anul 1927 s-au afirmat două abordări de bază ale soluţionării problemei respective, în jurul cărora s-a declanşat imediat o luptă politică acută.

      Prima dintre acestea se bizuia pe postulatele economice tradiţionale  şi se reducea la promovarea industrializării pe baza adâncirii NEP-ului, dezvoltarea spiritului antreprenorial privat, extinderea circuitului comercial intern şi extern şi atragerea de împrumuturi străine. Cu toate acestea, în pofida caracterului aparent atrăgător, această abordare nu a fost realistă în condiţiile concrete de atunci.  Aceasta ignora în multe privinţe mutaţiile sociale ale perioadei postrevoluţionare şi depindea în mod direct de volumul de împrumuturi externe, care nu erau garantate deloc nu numai din motive politice, dar şi economice, fapt confirmat în curând în mod vizibil de  «marea depresiune ». În sfârşit, chiar în cazul înfăptuirii sale cu succes, pentru care se pronunţa activ gruparea politică «de dreapta» condusă de N.I.Buharin şi A.I.Rîkov era imposibil să se obţină rezultate dorite într-un teremen scurt.

      Adepţii celei de-a doua abordări, reprezentată de I.V.Stalin şi partizanii acestuia din conducerea ţării, porneau de la caracterul prioritar necondiţionat al menţinerii opţiunii socialiste şi posibilităţii atragerii de mijloace necesare industrializării din surse interne, în primul rând pe seama industriei uşoare şi a agriculturii. Scopul lor era realizarea unei creşteri economice rapide, chiar dacă pentru aceasta trebuia plătit un preţ social înalt. Victoria adepţilor acestei poziţii însemna îndepărtarea de la putere a reprezentanţilor aşa numitei «devieri de dreapta» şi subordonarea planurilor primelor cincinale soluţionării sarcinilor industrializării accelerate.

        Deja la începutul anului 1937 URSS ajunsese pe al doilea loc în lume după volumul producţiei industriale, construind şi dând în funcţiune mii de întreprinderi şi obiective energetice şi de infrastructură, creând practic de la zero o serie de ramuri noi industriale şi învingând şomajul. Economia ţării a căpătat  însă un carecater rigid, centralizat, întemeiat pe planificarea bazată pe directive şi metode de organizare şi regularizare în afara economiei de piaţă.

        În ceea ce priveşte politica de colectivizare, aceasta a fost menită să rezolve o triplă sarcină: aplicarea pe scară largă la sate a relaţiilor socialiste; creşterea însemnată a volumului producţiei agricole, reorganizând-o radical; obţinerea mijloacelor necesare pentru dezvoltarea industrializării. Şi aici factorul timp a avut o importanţă  semnificativă - în vederea obţinerii unui ritm înalt al transformărilor promovate au fost jertfite nu numai ideea reformelor treptate, ci şi destine umane.

   O altă  parte a transformărilor de amploare înfăptuite în URSS în perioada antebelică a fost revoluţia culturală, reprezentând un complex larg de acţiuni orientate spre dezvoltrea ştiinţei şi restructurarea radicală a  vieţii cuturale şi ideologice a societăţii.

       Vârful revoluţiei culturale a fost atins în anii primului şi ai celui de-al doilea cincinal (1928-1937). Întregul sisem de învăţământ din ţară a fost reorganizat radical. Înfăptuirea programului de lichidare a analfabetismului în rândul populaţiei adulte în urma căruia peste 40 de milioane de oameni au fost instruiţi a fost însoţit de introducerea învăţământului primar de patru clase gratuit pentru copiii în vârstă de 8-11 ani, apoi a învăţământului de şapte ani pentru absolvenţii şcolilor de patru clase. Dacă în anul 1928 cheltuielile pentru învăţământ reprezentau 8 ruble pe locuitor, în anul 1937 acestea reprezentau deja 113 ruble. Numai în anii 1933-1940 oraşele au primit 5,1 mii de şcoli cu 3 milioane de locuri, iar în mediul rural în aceaşi perioadă au fost date în folosinţă încă 19 mii de şcoli, calculate pentru 4,3 milioane locuri.

     Succesele remarcabile ale ştiinţei sovietice ale acestei perioade sunt legate de crearea multor institute de cercetare şi activitatea unor oameni de ştiinţă  de seamă precum: N.D.Zelinski, A.F.Joffe, P.L.Kapiţa, I.V.Kurceatov, I.V.Miciurin, V.A. Obrucev, I.P.Pavlov, A.N.Tupolev, A.E.Fersman, K.E.Ţiolkovski şi mulţi alții. Au fost deschise şi au lucrat cu succes filiale ale Academiei de Ştiinţe a URSS în Urali, Extremul Orient, în republicile unionale.

     În pofida monopolului evident al ideologiei comuniste şi a unei anumite opoziţii a unei părţi a intelectualităţii creatoare  faţă de Puterea sovietică, tocmai în anii '30 a avut loc o înflorire adevărată a literaturii şi artei, ale căror opere au intrat în tezaurul culturii mondiale. Numele lui V.V.Maiakovski, A.M.Gorki, M.A.Şolohov, B.L.Pasternak, M.A. Bulgakov, D.D.Şostakovici, S.S.Prokofiev, I.O.Dunaevski, A.I. Haciaturian, S.M. Eisenstein, G.A. Aleksandrov, I.D. Şadr, V.I.Muhina, A.A.Deyneka, P.P.Koncealovski, K.S.Petrov-Vodkin S.V.Gherasimov oferă doar o imagine generală şi aproximativă despre bogăţia şi varietatea lor.

        Nivelul de dezvoltare atins de URSS la finele anilor ”30 nu a fost suficient pentru URSS pentru a face față cu succes agresiunii care a urmat. Pe plan extern, datorită reticenței Occidentului, provocată de teama față de sistemul comunist, nu s-au putut dezvolta relații externe care să prevină această agresiune. Lui Stalin nu i-a rămas decât evitarea acestei agresiuni cât mai mult timp posibil. Dar acel nivel de dezvoltare a fost totuși temelia pe care s-a clădit rezistența în fața Germaniei naziste, apoi contraofensiva care a nimicit acest flagel al secolului 20.

      Expunerea d-lui prof. Ștefan Radu Vergatti , de o înaltă ținută, a început astfel:

 Mareşalul francez Ferdinand Foch, când a terminat de citit tratatul de pace semnat la Versailles (28 iunie 1919), a exclamat: „acesta este un armistiţiu pe 20 ani”. A avut dreptate. În fapt, al doilea război mondial s-a declanşat în anul 1931, când Japonia a atacat China, a cucerit Manciuria Exterioară, a fondat imperiul marionetă Manchuko şi l-a pus pe tron pe împăratul Pu-Yi. Liga Naţiunilor nu a reacţionat eficace prin comisia Lytton, condusă de lordul Victor Bulwer-Lytton. În consecinţă, în anul 1937, Imperiul Nipon a continuat să atace Republica Chineză. Apoi şi-a extins acţiunile înspre U.R.S.S. şi către Asia de sud-est. La graniţa U.R.S.S. La 20 august 1939 au fost respinşi în bătălia de la Halkân Gol de armata Siberiei, comandată de tânărul general Gheorghi Constantinovici Jukov. Din cei 15.000 militari japonezi care au atacat, 11.000 au fost luaţi prizonieri. La 13 aprilie 1941, la Moscova, între U.R.S.S. şi Imperiul Nipon s-a încheiat un pact de neagresiune, care practic continua pactul secret semnat în anul 1925 la Beijing. Japonezii au respectat pactul. Richard Sorge, aflat în Tokio ca jurnalist, a transmis la Moscova că soldaţii niponi erau echipaţi în uniforme de vară. STAVKA a conchis că armata imperială japoneză se îndrepta spre zonele calde ale Asiei de sud-est. S-a putut astfel transfera armata Extremului Orient către zonele europene ale U.R.S.S., unde se aştepta un atac al Germaniei. I.-V. Djugaşvili – Stalin pregătea o confruntare directă cu A. Hitler prin provocări militare mici în zona de frontieră. Armata sovietică avea un plan foarte bun pentru înarmare, pentru formarea de mari unităţi înzestrate cu tancuri KV şi T 34 produse în uzinele din Celiabinsk, fiind net superioare celor germane. Din păcate, generalul Popov nu a beneficiat de aceste unităţi la 22 iunie 1941, în momentul atacului german. Ele nu erau formate şi înarmate. Germanii au putut ataca în forţă, rapid, distrugând avioanele aflate la sol. Au beneficiat şi de ura unei părţi a soldaţilor, cei de peste 35 ani, împotriva lui I. V. Stalin. Mulţi dintre aceştia au dezertat în armata germană. În Cecenia era o revoltă a populaţiei cecene şi inguşe conduse de fraţii Ismailov, în Ucraina se dorea refacerea hatmanatului”.

         După cum s-a arătat și în expunerile anterioare, avantajul Wehrmacht-ului a fost unul de scurtă durată, epuizându-se în timpul bătăliei pentru Moscova din noiembrie 1941. D-l prof. Vergatti menționează:„ I. V. Stalin, care nu avea complexe de ordin ideologic, după victoriile de la Leningrad şi de la Moscova, a ţinut seama de sfaturile lui L. Beria, ale lui V. M. Molotov şi I. Maiski şi a adus în armată, în prima linie, oameni tineri, cu dragoste de ţară, formaţi şi educaţi de bolşevici. În uzinele producătoare de armament a folosit din plin munca femeilor. Era o deosebire netă faţă de Hitler, care se opunea folosirii femeilor pentru lucrul în uzină”. Astfel a fost posibilă victoria de la Stalingrad. „Stalingradul a avut semnificaţia acelei victorii prin care s-a declarat evidenta înfrângere a Germaniei pe frontul de est. După această victorie a armatei sovietice, armata germană a pierdut complet orice iniţiativă de ofensivă pe frontul de est.

        În condiţiile victoriilor succesive ale armatei sovietice, s-a ajuns la debarcarea în Italia (septembrie 1943) şi la deschiderea celui de al doilea front în Normandia (6 iunie 1944)”.

       Finalul expunerii d-lui prof. Vergatti este unul plin de învățăminte și un avertisment pentru cei care ar vrea să repete o asemenea aventură: „Pot să conchid că victoria U.R.S.S. în marele război pentru apărarea patriei a arătat că avea dreptate cancelarul Otto von Bismark când spunea că niciodată nu trebuie atacată Rusia. Cancelarul de fier îşi dădea seama că nu putea fi înfrânt Imperiul Ţarist. De această axiomă ar fi fost necesar să-şi dea seama şi A. Hitler. Înainte de a porni în aventura sa nefastă ar fi trebuit să-şi calculeze şansele. El ar fi putut să priceapă că 150 divizii germane nu puteau domina şi stăpâni în niciun caz uriaşul spaţiu al U.R.S.S. Singurul rezultat la care a putut ajunge A. Hitler şi Partidul Nazist a fost distrugerea Germaniei şi întărirea U.R.S.S”.

      D-l  Vitali Gapon  a menționat înainte de toate că  elementele care sau la baza purtării unui război sunt pregătirea ideologică  și pregătirea materială. În expunerea sa, d-l Gapon a arătat punctele slabe ale pregătirii Armatei Roșii, insistând pe subordonarea specialiștilor militari factorului politic. Marea greșeală a lui Stalin a fost aceea că nu a avut specialiști militari  nici măcar în rândul consilierilor săi. De asemenea, încă de la mijlocul anilor '30 conducerea politică a interzis practic comandamentului militar al Armatei Roşii să se ocupe de chestiuni de strategie militară. Acest nivel al artei militare a fost declarat drept o prerogativă doar a conducerii supreme a ţării, adică personal a lui I.V.Stalin  şi a anturajului lui foarte apropiat.

  Chiar înainte de începerea războiului (ca şi pe parcursul unei îndelungate perioade în cursul războiului) Stalin s-a sprijinit insuficient pe Statul Major General al Armatei Roşii, subapreciind în mod vădit rolul acestui organism important. A.M.Vasilevski scria în memoriile sale despre Stalin  «acesta a început să stăpânească complet metodele şi formele conducerii luptei armate într-un mod nou abia în cursul bătăliei de la Kursk. Toate aceste erori de calcul şi greşeli au avut un preţ uriaş şi corectarea lor a trebuit să se facă în condiţiile celui mai greu război din istoria universală.

     Revenind la prezent, d-l Gapon a venit cu o informație prețioasă: la indicația președintelui rus Vladimir Putin, se vor face publice informații despre cel de-al doilea război mondial, din arhiva Ministerului rus al Apărării. Domnia sa a indicat accesarea domeniului mir.ru. Într-adevăr, punerea în practică a acestei inițiative va fi de mare folos pentru istorici, pentru jurnalițti și pentru toți cei interesați în aflarea adevărului.

      D-l Ion Constantin și d-l Constantin Cârneanu încheie această masă rotundă cu expuneri bine documentate, care ne prezintă situația României înainte de 22 iunie 1941. Situația binecunoscută a unei Românii Mari, prinsă ca într-un clește de Germania și de URSS. Deși domnii Constantin și Cârneanu nu au spus-o, trebuie menționat că este vorba de situația unei țări care, deși a ieșit mărită din primul război mondial, nu a știut să fructifice avantajele. Corupția clasei politice, al cărei vârf a fost în anii 1930-1940 camarila regelui Carol al II-lea, nu a permis dezvoltarea economiei, subordonând-o corporațiilor străine, a împiedicat modernizarea și înzestrarea armatei, a împiedicat realizarea unei politici externe suple, adaptate necesităților vremii. În fine, toată această clică de corupți, în frunte cu regele Carol al II-lea, de teamă să nu-și piardă averile în cazul trecerii războiului peste țară, au preferat să cedeze fără luptă Basarabia, nordul Bucovinei, Ardealul de Nord, Cadrilaterul.

       În această situație, generalul Ion Antonescu, ajuns la putere, nu avea altă posibilitate decât alianța cu Germania. Și a realizat-o, solicitând trimiterea unei misiuni militare germane pe teritoriul României. Dar, deși era cunoscut ca un militar integru, bine pregătit, adversar al corupției, orgoliul său nemăsurat, ura sa față de ruși și față de slavi în general, spiritul onoarei militare pus înaintea interesului național l-a făcut, în calitate de conducător al statului, să meargă necondiționat alături de Germania nazistă, chiar și dincolo de Nistru, până la Stalingrad și în Caucaz.

      Referirea d-lui prof.Ion Constantin : „La întrebarea lui Hitler „dacă România ar urma chiar începând din primele zile să colaboreze la acțiunea împotriva Rusiei”, generalul Ion Antonescu a răspuns că „dorește să lupte alături din prima zi”, că țara nu l-ar ierta niciodată dacă „ar lăsa armata română cu arma la picior în timp ce trupele germane ar fi în marș prin România împotriva rușilor”, că „ar fi periculoasă o amânare a conflictului cu Rusia pentru victoria Axei”, că poporul român „se gândește zi și noapte la ceasul răfuielii cu Rusia și dorește ca acest moment să sosească cât mai repede posibil pentru a se putea răzbuna pentru tot ce i s-a întâmplat din partea Rusiei” este cât se poate de grăitoare.

     Intrarea în război contra URSS de partea Germaniei naziste a fost primită cu entuziasm de o bună parte a opiniei publice românești, atâta timp cât urmărea refacerea vechilor hotare, ciuntite în vara lui 1940. După trecerea Nistrului de către armata română, au început să apară primele manifestări de opoziție. Cunoscutul lider țărănist Iuliu Maniu încă de la 18 iulie îi trimisese lui Antonescu un lung memoriu, ale cărui idei, sistematizate, se prezintă astfel. Primul argument: „Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa, care ne-au rupt, printr-un act neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre”. Cel de al doilea argument: „Ar fi prea pretenţios să credem că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizaţia ei internă, de stat şi socială”. Ultimul argument: „Este adevărat că la nord şi la est de Nistru avem foarte mulţi fraţi români aşezaţi acolo de veacuri, la care avem dreptul să aspirăm pentru integrare naţională. Pe aceştia însă nu-i putem câştiga şi, mai ales, nu-i putem păstra cu armele. Anexarea lor trebuie să se întâmple cu-liberul lor consimţământ şi cu aprobarea marilor puteri, atunci când se va stabili statutul teritorial definitiv al Europei”.

 

La 19 decembrie 1941, după ce România ajunsese în stare de război și cu SUA și Marea Britanie, Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu adresau un nou Memoriu mareșalului Ion Antonescu prin care arătau : „Continuarea războiului în condițiile de azi nu poate duce la întregirea țării, ci numai la uzarea completă a țării, expusă la pericolul maghiar. Prin urmare, cât mai este timp, trebuie să arătați Germaniei ce ați făcut până acum în cadrul alianței, ce ați contractat cu dânșii, tot ceea ce putea face România fără a se expune le dezastru; că am făcut sacrificii pe care Ungaria și Bulgaria nu le-au făcut, că suntem siliți să retragem trupele noastre de pe Nistru ca să ne constituim forța noastră și să organizăm situația noastră internă, care nu poate suporta o prelungire a războiului”. La rândul său, Grigore Gafencu aprecia, la 3 august 1941 : „Războiul nostru național se oprește la Nistru. Deoarece țelurile militare nu pot fi tot atât de precis limitate ca țelurile politice, trecerea Nistrului se poate impune din motive tactice și strategice. Țelurile politice nu trebuie însă să depășească vechiul hotar românesc...Tot ce trece dincolo de Nistru este o provocare față de un vecin puternic, mai ușor, poate, de învins decât de înlăturat și împotriva reacțiunilor căruia nu vom mai putea ridica nicio îndreptățire și nicio stavilă, în cazul unei prăbușiri germane sau a unei păci de compromis”.

     La finalul dezbaterii a avut loc un dialog interactiv  între istoricii ruși și români Faptul că s-au pus reciproc întrebări incomode a încins un pic atmosfera, dar faptul că partenerii au fost cu toții oameni cu un înalt nivel de pregătire a făcut ca totul să fie o luptă de idei, un duel al argumentelor. Un singur exces al d-lui Corneanu (prezentarea acelui buletin al SSI prin care se aduceau la cunoștiință mobilizările de trupe sovietice în iunie 1941 în scopul unei ipotetice agresiuni a URSS spre vest” a primit din partea d-lui Ilievski următoarea replica: „Dacă în fața șefului dumneavoastră puteți veni cu dezinformări, nu același lucru îl puteți face în fața Celui de Sus!” Adică, mai pe românește: „nu mai mințiți, că vă bate Dumnezeu!”

     Masa rotundă a luat sfârșit confirm programului stabilit, la ora 19. A fost un eveniment de mare importanță, un început de dialog între istoricii români și ruși. D-na Natalia Mujennikova și d-l Vasile Buga au moderat foarte bine acest eveniment. Un dialog care trebuie să continue în viitor, pentru normalizarea relațiilor româno-ruse.

 

      În loc de concluzii….

Masa rotunda 5

    Ca participant la acest eveniment, aflat în rândurile jurnaliștilor, am avut ocazia să ascult totul cu mare atenție, să rețin ideile principale și să conturez acest articol pe care tocmai îl scriu. Mă folosesc de dreptul autorului de a-și prezenta propriile concluzii și opinii, așa că  o voi face în cele ce urmează.

     S-a tot spus că intrarea României în război alături de Germania nazistă contra URSS a fost justificată , pentru recuperarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. O întrebare se pune, la fel de justificată: De ce, în vara anului 1940, am cedat fără luptă aceste provincii URSS? De ce conducerea țării nu a ordonat apărarea acestora cu arma în mână, cum ar fi fost firesc?  Finlanda a făcut-o, în noiembrie 1939 și a fost un adversar incomod pentru URSS. Nu cumva din cauză că regele Carol al II-lea și camarila sa s-au temut  să-și piardă averile și privilegiile? În schimb, prestigiul țării a fost compromis!

     De ce generalul Antonescu, ajuns conducător al statului român, a acceptat să încheie o alianță cu Germania fără a fi întocmit și semnat un tratat, ci doar pe baza unui cuvânt de onoare? De ce generalul Antonescu, devenit ulterior mareșal, nu numai că a acceptat să ducă lupta împotriva URSS dincolo de Nistru, ci a acceptat să pună la dispoziția lui Hitler NECONDIȚIONT efectivele armatei române în acest război în care România nu avea ce căuta? Cum așa, pui la dispoziția aliatului(fără tratat) bunul cel mai de preț al țării-viețile oamenilor- fără să ceri nimic în schimb? Asta-I poziție de conducător de stat, de apărător al interesului național?

    D-nii Constantin și Cârneanu au specificat că Antonescu ar fi declarat la procesul său din 1946 că tot ceea ce a făcut a stat sub semnul bunelor intenții, dar că nu avea ce face, că a fost înșelat de Hitler. Am serioase îndoieli. În primul rând, Antonescu a fost un militar foarte bine pregătit, șef de promoție al academiei militare de la Saint Cyr, un excelent ofițer de stat major.  De altfel, a fost șeful Direcției Operații al Armatei Române pe frontul de la Mărășești, în 1917. Astfel, toate întâlnirile Hitler-Antonescu de după 22 iunie 1941 s-au desfășurat în fața hărților, împreună cu ofițerii germani de stat-major, iar părerile sale erau ascultate. Există multe fotografii care îl arată pe Antonescu în aceste ipostaze. Era de fapt singurul șef de stat strain care nu avea trac în fața lui Hitler și nu o data a avut ocazia să-I dea replici incomode.

    Așadar, nu a fost înșelat de Hitler, ci a fost părtaș la multe din deciziile sale.  Putea să fie un negociator redutabil pentru țara sa, așa cum a fost mareșalul Mannerheim pentru Finlanda, dar nu a făcut-o. De ce oare? Singura explicație ar fi că orgoliul său nemăsurat și ura maladivă față de ruși, de Rusia și de comunism i-au coordonat toate acțiunile, cu prețul a sute de mii de tineri români morți, răniți și dispăruți. De fapt, viețile oamenilor simpli nu făceau o para chioară pentru cel care, tânăr locotenent fiind, a ordonat în 1907 să se tragă în țăranii răsculați în zona Galaților.

       De ce spun toate acestea? Fiindcă, în prezent, istoria riscă să se repete. Statele Unite, în expansiunea lor către ultimele resurse de petrol, gaze și minereuri ale planetei, vor să fie ce a fost Germania acum mai bine de șapte decenii. US Army vrea să fie noul Wehrmacht, care vrea să înconjoare Rusia pe flancuri, care concentrază trupe și instalează sisteme antirachetă în Europa de Est. Vechiul plan Barbarossa a devenit planul Anaconda. Iar noi, românii, avem rezervat rolul de carne de tun pentru interesele americane.

      De aceea, trebuie să renunțăm la rusofobia păguboasă și trebuie să vedem Federația Rusă și poporul rus ca pe prietenii, nu ca pe dușmanii noștri. Trebuie să relansăm relațiile bilaterale dintre țările noastre!

         

 



 

Read 2405 times Last modified on Sâmbătă, 13 August 2016 05:47