Marți, 21 Iunie 2016 04:16

Evoluţia situaţiei politico-militare în ajunul Marelui Război pentru Apărarea Patriei:experienţă şi învăţăminte Featured

Written by Nikolai Ilievski
Rate this item
(5 votes)

Masa rotunda 9  Referat  prezentat la Masa Rotundă organizată la 15 iunie 2016 de d-l Ilievski Nikolai Viaceslavovici,doctor în filosofie, membru al Academiei internaţionale de ştiinţe istorice şi sociale, consilier al Academiei Ruse de ştiinţe naturale.

Aforismul cunoscut şi popular - «Istoria ne învaţă că din istorie nu învăţăm nimic»,- este, într-adevăr o judecată eronată. Slăbiciunea ei constă în caracterul ei excesiv categoric, în pretenţia de a reprezenta adevărul absolut.

Pe de o parte, mulţi oameni (inclusiv politicieni profesionişti), săvârşind una după alta aceleaşi erori aproape zilnic îşi demonstrează incapacitatea de a învăţa din greşelile trecutului. Cu toate acestea, pe de altă parte, evoluţia omenirii continuă de multe milenii, ceeea ce demonstrează de la sine realitatea analizei istorice productive. Tocmai aceasta este una din condiţiile obligatorii ale dezvoltării sociale. Prin umare, totul constă în dorinţa şi priceperea oamenilor de a trage din istorie concluziile necesare.

 

Iată că au trecut 71 de ani de la ziua victorioasă de 9 mai 1945, când în raionul berlinez Karslhorst, a fost acceptată de către reprezentanţii plenipotenţiari ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei capitularea necondiţionată a celui de-al Treilea Reich. Toţi aceşti ani, Marele Război pentru apărarea Patriei pe care Uniunea Sovietică l-a purtat cu Germania nazistă şi aliaţii acesteia oferă un material cognitiv colosal pentru activitatea de cercetare şi analitică.

 Importanţa învăţămintelor acestui război este deosebit de mare în condiţiile actuale, când în lume creşte un potenţial conflictual, iar în faţa omenirii apar la ordinea zilei provocări grave.

Au trecut 75 de ani de la acea zi din iunie 1941, când URSS a intrat într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu un duşman extrem de puternic şi crâncen. Inevitabilitatea acestuia a fost conştientizată de putere şi societate cu mult timp înainte de începerea agresiunii germane.Tocmai această împrejurare, deja de la sfârşitul anilor '20, definea tot mai pronunţat  bazele politicii interne şi externe a statului sovietic.  

Declaraţia lui I.V.Stalin din februarie 1931 cu privire la faptul că dacă URSS nu va putea depăşi în zece ani diferenţa uriaşă  în dezvoltare care o separa  de Occident, atunci acesta «va fi înfrânt»[1], - nu a fost o străluminare profetică. Aceasta a fost rezultatul unei analize echilibrate a rezultatelor Primului Război Mondial, precum şi a schimbărilor globale şi de sistem pe care le-a traversat  omenirea în perioada interbelică. Până la venirea la putere în Germania a lui Hitler rămăseseră încă aproape trei ani, dar logica generală a evoluţiei  proceselor mondiale fusese înţeleasă deja corect.

În politica internă a URSS pregătirea de război însemna dezvoltarea forţată a industrializării, colectivizării şi revoluţiei culturale. Cuvântul -cheie aici este  «forţată», întrucât tocmai ritmul de desfăşurare a transformărilor ce se impuneau demult definea în multe privinţe orientarea, caracterul, realizările şi costurile acestora.

 Cu alte cuvinte, probabilitatea înaltă şi apropierea «marelui război»,  în care Uniunea Sovietică a trebuit să-şi apere însăşi existenţa şi viitorul istoric al propriului popor a predeterminat opţiunea făcută de conducerea URSS la sfârşitul anilor '20-începutul anilor '30. Această opţiune nu a fost uşoară, întrucât a însemnat folosirea conştientă de către putere a unor metode dure de înfăptuire a unor transformări necesare şi înăbuşirea prin forţă a unei eventuale rezistenţe. Măsura durităţii şi a forţei nu putea fi definită dinainte, ci depindea de condiţiile şi împrejurările concrete.



[1]              Сталин И.В. О задачах хозяйственников. Речь на Первой Всесоюзной конференции работников социалистической промышленности 4 февраля 1931 г. Сочинения. М., 1951.  Т.13. p. 38-39.

Cursul industrializării promovat încă de la sfârşitul anului 1925 presupunea înfăptuirea unor măsuri sistemice de asigurare a independenţei economice a URSS şi de depăşire a înapoierii sale tehnologice faţă de Occident, cu accent pe dezvoltarea prioritară a industriei grele şi de apărare. Totodată, problema surselor de finanţare şi a costului social al industrializării a avut o însemnătate hotărâtoare. În anul 1927 s-au afirmat două abordări de bază ale soluţionării problemei respective, în jurul cărora s-a declanşat imediat o luptă politică acută.

Prima dintre acestea se bizuia pe postulatele economice tradiţionale  şi se reducea la promovarea industrializării pe baza adâncirii NEP-ului [1], dezvoltarea spiritului antreprenorial privat, extinderea circuitului comercial intern şi extern şi atragerea de împrumuturi străine. Cu toate acestea, în pofida caracterului aparent atrăgător, această abordare nu a fost realistă în condiţiile concrete de atunci.  Aceasta ignora în multe privinţe mutaţiile sociale ale perioadei postrevoluţionare şi depindea în mod direct de volumul de împrumuturi externe, care nu erau garantate deloc nu numai din motive politice, dar şi economice, fapt confirmat în curând în mod vizibil de  «marea depresiune ». În sfârşit, chiar în cazul înfăptuirii sale cu succes, pentru care se pronunţa activ gruparea politică «de dreapta» condusă de N.I.Buharin şi A.I.Rîkov era imposibil să se obţină rezultate dorite într-un teremen scurt.

 Adepţii celei de-a doua abordări, reprezentată de I.V.Stalin şi partizanii acestuia din conducerea ţării, porneau de la caracterul prioritar necondiţionat al menţinerii opţiunii socialiste şi posibilităţii atragerii de mijloace necesare industrializării din surse interne, în primul rând pe seama industriei uşoare şi a agriculturii. Scopul lor era realizarea unei creşteri economice rapide, chiar dacă pentru aceasta trebuia plătit un preţ social înalt. Victoria adepţilor acestei poziţii însemna îndepărtarea de la putere a reprezentanţilor aşa numitei «devieri de dreapta» şi subordonarea planurilor primelor cincinale soluţionării sarcinilor industrializării accelerate.

 Deja la începutul anului 1937 URSS ajunsese pe al doilea loc în lume după volumul producţiei industriale, construind şi dând în funcţiune mii de întreprinderi şi obiective energetice şi de infrastructură, creând practic de la zero o serie de ramuri noi industriale şi învingând şomajul. Economia ţării a căpătat însă un carecater rigid, centralizat, întemeiat pe planificarea bazată pe directive şi metode de organizare şi regularizare în afara economiei de piaţă.

În ceea ce priveşte politica de colectivizare, aceasta a fost menită să rezolve o triplă sarcină: aplicarea pe scară largă la sate a relaţiilor socialiste; creşterea însemnată a volumului producţiei agricole, reorganizând-o radical; obţinerea mijloacelor necesare pentru dezvoltarea industrializării. Şi aici factorul timp a avut o importanţă  semnificativă - în vederea obţinerii unui ritm înalt al transformărilor promovate au fost jertfite nu numai ideea reformelor treptate, ci şi destine umane.

 Cursul general spre colectivizare a fost adoptat la cel de-al XV-lea Congres al PC (b) al URSS în anul 1927, iar în noiembrie 1929, la Plenara CC a fost proclamată sarcina înfăptuirii în principalele regiuni agricole a unei colectivizări accelerate şi «compacte», în cursul căreia se prevedea unirea terenurilor individuale şi prelucrarea în comun a pământului, folosind tractoare şi alt gen de tehnică (în acest scop au fost create Staţiuni de Maşini şi Tractoare), precum şi   «socializarea»  mijloacelor de producţie şi a vitelor.

 Asemenea schimbări radicale ale modului de viaţă secular la sate, luând în considerare termenile minime stabilite pentru aceasta nu se puteau face fără durere. De aceea, rezistenţa unei părţi a ţărănimii, îndeosebi din rândul păturilor înstărite, a fost un factor



[1]              NEP – «Noua Politică Economică», desfăşurată în anii '20 având ca scop restabilirea economiei distrusă de Războiul civil şi intervenţia străină. Principalul conţinut consta în: înlocuirea la sate a sistemului de predare obligatorie a surplusului de produse  agricole cu impozitul în natură (în practică aceasta însemna o reducere de peste două ori a volumului cerealelor confiscate); folosirea relaţiilor de piaţă şi a diferitelor forme de proprietate;  atragerea de capital străin sub formă de concesiuni; desfăşurarea reformei băneşti şi convertibilitatea rublei

firesc şi de aşteptat. În legătură cu această împrejurare, o parte componentă a colectivizării a fost deschiaburirea, înfăptuită pe baza hotărârii CC al PC(b) din 30 ianuarie 1930  «Cu privire la măsurile de lichidare a gospodăriilor chiabureşti în raioanale de colectivizare compactă». Aceste măsuri prevedeau interdicţia de arendare a pământului, a angajării de forţă de muncă, confiscarea de la chiaburi a unor construcţii gospodăreşti, a inventarului agricol, a animalelor, a grânelor şi strămutarea familiilor chiabureşti. Imaginea amploarei fenomenului deschiaburii este ilustrată de următoarea cifră: până în anul 1933 fuseseră trimise în aşa numitele aşezări chiabureşti 1 milion 317 mii chiaburi şi membri ai familiilor lor [1]. Politica de deschiaburire era înfăptuită prin măsuri extem de dure, în plus, aceasta afecta şi chiaburimea mijlocie, ceea ce a  generat o  opoziţie crescândă.  În februarie-martie, ca urmare a sacrificării în masă a animalelor cornute mari, pe care ţăranii nu doreau să le predea colhozurilor, şeptelul acestora în ţară a scăzut cu o treime. A crescut numărul manifestărilor îndreptate împotriva colhozului. În rândurile Armatei Roşii, unde majoritatea militarilor provenea din rândul familiilor ţărăneşti au pătruns, de asemenea, stări de spirit protestare.

 În aceste condiţii, linia politică a conducerii sovietice a suferit schimbări vizibile şi operative în direcţia atenuării măsurilor. În acest sens, articolul lui Stalin «Ameţeala de pe urma suceselor», publicat pe baza deciziei CC în  «Pravda» şi care conţinea cererea de a se renunţa la «excese» în construcţia colhoznică a devenit un fenomen marcant[2]. La 14 martie 1930, apare hotărârea CC al PC(b)  «Cu privire la denaturarea liniei partidului în mişcarea colhoznică »[3], La 31 iulie 1931, Prezidiul Comitetului Executiv Central al URSS adoptă hotărârea «Cu privire la modul de repunere în drepturile civile a chiaburilor strămutaţi». Aceste decizii şi o serie de alte documente au constituit temeiul politico-juridic al normalizării situaţiei la sate.

 La începutul anului 1934 ,75% , iar la începutul anului 1937 deja 93 % din gospodăriile ţărăneşti au fost unite. Colhozurile primeau tehnică agricolă din partea SMA-urilor de stat, care primeau pentru acest serviciu o parte  din recoltă. Pământul era atribuit colhozurilor în folosinţă veşnică.

 Ca urmare a politicii de colectivizare scopurile propuse au fost atinse în principal: după o scădere iniţială a producţiei agricole, achiziţiile de cereale ale statului au crescut în anul 1934 comparativ cu anul 1928 de aproape două ori, ceea ce a permis hrănirea populaţiei de la oraşe (cartelele  au fost desfiinţate  de la 1 ianuarie 1935 ) şi primirea de mijloace suplimentare pentru efectuarea industrializării. Resursele umane eliberate la sate au fost folosite pe şantiere şi în industrie. Costul social al colectivizării forţate şi adesea prin constrângere s-a dovedit a fi însă uriaş.  Rezistenţa chiaburilor a fost frântă, dar obida pe puterea sovietică rămasă la o parte a acesteia s-a manifestat în perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei sub forma cazurilor de eschivare de la convocare, dezertare şi colaboraţionism.

O altă  parte a transformărilor de amploare înfăptuite în URSS în perioada antebelică a fost revoluţia culturală, reprezentând un complex larg de acţiuni orientate spre dezvoltrea ştiinţei şi restructurarea radicală a  vieţii cuturale şi ideologice a societăţii.

 Vârful revoluţiei culturale a fost atins în anii primului şi ai celui de-al doilea cincinal (1928-1937). Întregul sisem de învăţământ din ţară a fost reorganizat radical. Înfăptuirea programului de lichidare a analfabetismului[4] în rândul populaţiei adulte în urma căruia peste 40 de milioane de oameni au fost instruiţi a fost însoţit de introducerea învăţământului primar de patru clase gratuit pentru copiii în vârstă de 8-11 ani, apoi a



[1]              Справка 4-го спец. отдела МВД СССР // Коммунист. 1991. N 3. С. 101

[2]              Правда.  1930 г. 2 марта.

[3]              КПСС в резолюциях и решениях съездов, конференций и пленумов ЦК. М., 1984. Т. 5. p. 101-104

[4]              Începutul îndeplinirii acestui amplu program are loc în anul 1920

învăţământului de şapte ani pentru absolvenţii şcolilor de patru clase. Dacă în anul 1928 cheltuielile pentru învăţământ reprezentau 8 ruble pe locuitor, în anul 1937 acestea reprezentau deja 113 ruble. Numai în anii 1933-1940 oraşele au primit 5,1 mii de şcoli cu 3 milioane de locuri, iar în mediul rural în aceaşi perioadă au fost date în folosinţă încă 19 mii de şcoli, calculate pentru 4,3 milioane locuri. Pe baza rezultatelor recensămânului din anul 1939 nivelul de alfabetizare a populaţiei de la 16 la 50 ani reprezenta 87,3%, în timp ce pentru anul 1914 acesta era apreciat, potrivit diferitelor date, ca reprezentând  35-40%.  În ţară au apărut sute de şcoli tehnice şi institute de învăţământ de profil în care urmau cursuri de învăţământ multe milioane de oameni sovietici [1].

 Succesele remarcabile ale ştiinţei sovietice ale acestei perioade sunt legate de crearea multor institute de cercetare şi activitatea unor oameni de ştiinţă  de seamă precum: N.D.Zelinski, A.F.Joffe, P.L.Kapiţa, I.V.Kurceatov, I.V.Miciurin, V.A. Obrucev, I.P.Pavlov, A.N.Tupolev, A.E.Fersman, K.E.Ţiolkovski şi mulţi alţii.  Au fost deschise şi au lucrat cu succes filiale ale Academiei de Ştiinţe a URSS în Urali, Extremul Orient, în republicile unionale.

În pofida monopolului evident al ideologiei comuniste şi a unei anumite opoziţii a unei părţi a intelectualităţii creatoare  faţă de Puterea sovietică, tocmai în anii '30 a avut loc o înflorire adevărată a literaturii şi artei, ale căror opere au intrat în tezaurul culturii mondiale. Numele lui V.V.Maiakovski, A.M.Gorki, M.A.Şolohov, B.L.Pasternak, M.A. Bulgakov, D.D.Şostakovici, S.S.Prokofiev, I.O.Dunaevski, A.I. Haciaturian, S.M. Eisenstein, G.A. Aleksandrov, I.D. Şadr, V.I.Muhina, A.A.Deyneka, P.P.Koncealovski, K.S.Petrov-Vodkin S.V.Gherasimov oferă doar o imagine generală şi aproximativă despre bogăţia şi varietatea lor.

Pe fondul industrializării, colectivizării şi revoluţiei culturale care constituie principalul conţinut al dezvoltării URSS în anii 30, în ţară s-au declanşat o mulţime de alte procese, ale căror scop şi sens au fost definite, de asemenea, de sarcinile pregătirii pentru viitorul război. Aceste procese au fost diferite din punct de vedere al caracterului, sferei de acţiune şi amploarei  lor- de la înăsprirea disciplinei muncii până la reînzestrarea Forţelor Armate[2], dar toate acestea au fost elemente ale unui sistem unitar. În această logică trebuie văzute şi lupta politică internă şi, legat de aceasta, represiunile în masă.

O sferă aparte a activităţii preantebelice a conducerii sovietice a fost politica externă, al cărei scop a fost preîntâmpinarea războiului  A fost un fel de program-maxim, dar trebuie menţionat că perceperea şanselor scăzute a realizării lui cu deplin succes nu a făcut eforturile URSS mai puţin energice şi perseverente.

Programul-minimun pornea de la recunoaşterea faptului că agresiunea împotriva Uniunii Sovietice va avea loc mai devreme sau mai târziu. Scopul prioritar era însă câştigarea de timp atât de necesar pentru pregătirea ţării şi a Forţelor sale Armate pentru respingerea agresiunii. Activitatea de politică externă nu se limita însă la aceasta. Concomitent erau soluţionate şi alte sarcini dintre care principale erau:  excluderea condiţiilor pentru izbucnirea războiului pe două fronturi; întărirea graniţelor şi extinderea sferei de influenţă a URSS; căutarea eventualilor aliaţi.

Anticipând, vom spune că  Uniunea Sovietică a fost condamnată să poarte singură primele, cele mai grele luni ale războiului, în fond decisive. În acest sens, nici declaraţia premierului britanic W.Churchill cu cuvinte de sprijin şi promisiunea unor relaţii de alianţă, nici starea de război dintre Germania şi Marea Britanie nu au schimbat nimic principial: problema vieţii şi morţii URSS şi a poporului lui multinaţional a fost rezolvată în cea mai acută formă în bătăliile dintre Werchmact şi Armata Roşie în vara-toamna anului 1941, când coaliţia antihitleristă era încă un  «tigru de hârtie».



[1]              Советская культура в реконструктивный период, 1929-1941 гг. М., 1988. p. 96-129

[2]               Mai detaliat a se vedea  Великая Отечественная война 1941-1945 годов. В 12 тт. М., 2011-2015. Т 10.

Faptul însuşi al absenţei unor aliaţi ai URSS în momentul atacului blocului fascist  se explică prin statutul lui special şi complexităţii politicii internaţionale din perioada interbelică.

 Renaşterea puterii economice şi militare a Germaniei, îmbinată cu politica revanşardă a conducerii sale, care se bucura de un sprijin larg în societatea germană, precum şi expansionismul japonez reprezentau o ameninţarea generală.  Numai unitatea de acţiune a Angliei, Franţei şi URSS putea preîntâmpina catastrofa ce se apropia.  Pentru aceasta însă, puterile occientale trebuiau să urmeze ferm linia creării unui sistem de securitate colectivă, al cărui promotor activ era Uniunea  Sovietică. Cu toate acestea, însăşi posibilitatea unirii cu aceasta a eforturilor proprii era considerată de către cercurile guvernante ale Angliei şi Franţei drept extem de nedorită. Pentru o alianţă antifascistă trainică  erau necesare nu numai o încredere reciprocă a ţărilor europene mari şi mici (inclusiv URSS) bazată pe regula veche «Pacta sunt servanda»[1], dar şi disponibilitea lor ca într-un termen scurt să desfăşoare puternice forţe armate pentru războiul împotriva Germaniei.

 Tocmai aceste condiţii au lipsit în anii 1938-1939. Occidentul care nu avea încredere în URSS şi îngrozindu-se de «stafia comunismului», se temea de posibila întărire a acestuia. Discriminarea internaţională a Uniunii Sovietice în perioada dintre Primul şi al Doilea Război Mondial a fost doar parţial un rezultat al Revoluţiei din anul 1917. Concomitent, aceasta a fost o continuare logică a politicii multiseculare a Occcidentului faţă de Rusia, care prevedea  «descurajarea» şi slăbirea, ceea ce adesea îi împiedica pe liderii occidentali să vadă adevăratele ameninţări, ducând la crize internaţionale. Poziţia sinucigaşă  «fiecare pentru sine», subaprecierea tragică a pericolului fasismului, incapacitatea de a subordona interesele egoiste proprii  sarcinii comune de înfrânare a agresorului, dorinţa de a soluţiona propriile probleme pe seama celuilalt au creat pentru Germania condiţii favorabile.

 Conducerea sovietică a manifestat o atitudine foarte serioasă faţă de posibilitatea încheierii unei convenţii anglo-franco-sovietice în vara anului 1939. Închierea însă fără rezultate a procesului de negocieri cu puterile occidentale, care au încercat să obţină pentru ele însele avantaje unilaterale a obligat  Kremlinul să caute alte căi de asigurare a propriei securităţi. Cu atât mai mult, cu cât pentru aceasta nu au fost un secret încercările Londrei de a elabora o platformă comună pentru reglementarea relaţiilor cu Hitler.

 Eşuarea planurilor de creare a unui sistem european de securitate a obligat URSS să procedeze la încheirea tratatului cu Germania, care la Berlin era considerat drept o capcană şi o măsură temporară, iar la Moscova a fost considerat ca un pas nevoit, care să-i permită amânarea viitorului conflict cu cel de-al Treilea Reich. .

 Pactul sovieto-german de neagresiune a corespuns practicii politice a acelor ani şi în multe privinţe a repetat conţinutul Tratatului de neagresiune şi neutraliate încheiat între URSS şi Germania în anul 1926. Din punct de vedere al dreptului internaţional acesta a fost, de asemenea un fenomen obişnuit -declaraţii comune similare similare din punct de vedere al caracterului au fost încheiate de nemţi cu britanicii şi francezii în anul 1938.

 Pactul nu numai că a permis URSS să câştige timp şi să întărească securitatea frontierelor sale occidentale. Încheierea acestuia a complicat relaţiile germano-japoneze, a contribuit la închierea conflictului militar al URSS cu Japonia, iar în perspetivă a redus riscul pentru Uniunea Sovietică de a duce un război pe două fronturi. În acest sens, semnarea la 13 aprilie 1941 a pactului sovieto-japonez de neutralitate a fost continuarea logică a cursului ales de Kremlin şi un succes al diplomaţiei sovietice.



[1]              Tratatele trebuie îndeplinite (lat)

 În ceea ce priveşte protocolul adiţional secret la Pactul de neagresiune  cu Germania privind delimitarea sferelor de influenţă, acest document nu poate fi  evaluat atât de univoc.  Afirmaţiile potrivit cărora acesta a reprezentat o împărţire în fapt între Hitler şi Stalin a unei serii de state ale Europei de Est ne apar însă ca speculative. Declaraţiile conform cărora protocolul a predeterminat (şi chiar a prevăzut) împărţirea Poloniei, precum şi alipirea la URSS a statelor baltice, Basarabiei şi Bucovinei nu reflectă întreaga  complexitate nici a documentului însuşi, nici a evenimentelor petrecute atunci. Este vorba despre faptul că în august 1939, în pofida înţelegerilor realizate, relaţiile sovieto-germane au rămas extrem de incerte şi perspectivele dezvoltării lor nu au fost, de asemenea, nici pe departe clare. Ilustrativ este faptul că însuşi J.Ribbentrop, în memorandumul său adresat lui Hitler la 24 iunie 1940, referindu-se la tratativele de la Moscova din august 1939 scrie despre «caracterul incert al relaţiilor germano-sovietice de atunci»[1]. Înfătuirea prevederelor protocolului depindea direct şi de faptul cât de serioase  erau intenţiile Franţei şi Angliei faţă de apărarea Poloniei de agresiunea germană.

Înfrângerea rapidă a Poloniei, «războiul ciudat» din Occident, zdrobirea Franţei şi stabilirea controlului german asupra celei mai mari părţi a Europei au creat o situaţie geopolitică principial nouă.

Tratativele lui V.M.Molotov cu J.Ribbentrop şi A.Hitler care au avut loc în zilele de 12-13 noiembrie 1940 în cursul vizitei şefului guvernului sovietic la Berlin nu au dat rezulate pozitive.

La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva Nr. 21, în care este cuprins planul general de atacare a URSS- planul  «Barbarossa». Decizia definitivă privind războiul împotriva Uniunii Sovietice fusese luată.

 Evoluţia situaţiei a confirmat clar ameninţarea crescândă şi la Moscova acest lucru a fost, desigur, înţeles pe deplin.  La dispoziţia Kremlinului nu mai rămăseseră însă pârgii de politică externă cu ajutorul cărora se putea îndepărta războiul. În aceste condiţii, Stalin nu vedea o altă variantă raţională de comportament, decât aceea de a nu-l provoca pe Hitler.

În ceeea ce priveşte politica internă  a URSS, prioritatea absolută a acesteia devine întărirea în continuare a Armatei Roşii. La începutul anului 1941, Forţele Armate Sovietice au fost trecute parţial pe o nouă bază tehnico-militară. După  cantitatea şi calitatea armamentului, armata şi flota URSS nu rămâneau în urma forţelor armate ale celor mai puternice puteri occidentale, iar la unele tipuri erau superioare chiar  acestora.  În ansamblu însă, uriaşa activitate de reînzestrare tehnică a Armatei Roşii, de perfecţionare a structurii organizatorice şi ridicare a capacităţii de luptă a Forţelor Armate nu fusese încheiată.

În momentul atacului asupra URSS efectivul total al Wermachtului german atingea 7,3 milioane de oameni. Pentru completarea pierderilor armatei active exista o armată de rezervă (300-350 mii soldaţi instruiţi) şi batalioane de rezervă de campanie ale armatei active (până la 80 de mii oameni).  Forţele Aeriene Militare ale Germaniei numărau peste 10 mii de avioane, din care 6 mii de luptă. În componenţa Forţelor Maritime Militare se aflau 180 de nave şi submarine, precum şi un număr important de nave militare şi vedete de mici dimensiuni. Pentru  războiul împotriva Uniunii Sovietice a fos creată o armată de invazie cu un efectiv de 4 milioane 120 mii oameni (fără a lua în considerare trupele aliaţilor Germaniei). În componenţa acesteia erau 119 divizii de infanterie şi cavalerie (66,5% din totalul general) şi 33 divizii de tancuri şi motorizate (94,3%), precum şi 2 brigăzi separate. Ungaria, Finlanda şi România dispuneau de 29



[1]              СССР-Германия 1939-1941. Вильнюс, 1989. Т.2. p. 59

divizii şi 16 brigăzi. Gruparea totală avea în înzestrare 47, 2 mii tunuri şi aruncătoare de mine, 4,3 mii tancuri şi cca 5 mii de avioane de luptă[1].

În ceea ce priveşte Armata Roşie, aceasta număra 303 divizii: 198 de puşcaşi, 61- de tancuri 31-de motorizate, 13- de cavalerie. Efectivul Armatei Roşii şi al Flotei Maritimo-Militare reprezenta 4.826.907 militari. Aici trebuie adăugate încă 65 mii militari din formaţiunile altor departamente, dar aflate în întreţinerea Comisariatului Poporului al Apărării.

 Trupele a cinci districte de graniţă  [2]  aveau în componenţa lor 170 divizii (103 de puşcaşi, 40 de tancuri, 20 de mecanizate, 7 de cavalerie) şi 2 brigăzi în dotarea cărora existau aproape 33 mii tunuri şi aruncătoare de mine, 14,2 mii tancuri, 9,2 mii avioane de luptă. Luând în considerare forţele Flotelor Nordului, Balticii şi Mării Negre efectivul total al grupării reprezenta peste 2,9 milioane oameni[3].

 



[1]              Россия и СССР в войнах ХХ века. Книга потерь. М., 2010. p.196.

[2]              Districtele militare Pribaltic Special, Vest Special, Kiev Special, Odesa şi Leningrad

[3]              Россия и СССР в войнах ХХ века. Книга потерь. М., 2010. p.200

Read 1717 times