Luni, 18 Iulie 2016 14:38

E pur si muove! Featured

Written by Alexandru Voicu
Rate this item
(3 votes)

„Şi totuşi se mişcă!” – aşa sună, traduse din latină, celebrele cuvinte ale lui Galileo Galilei, rostite la sfârşitul procesului pe care i l-a intentat Biserica Catolică în veacul al XVII-lea. Acuzat de erezie, întrucât observaţiile şi cercetările sale astronomice confirmau teoria heliocentrică, marele învăţat de la finele Evului Mediu avea să fie excomunicat şi ţinut în arest la domiciliu pentru tot restul vieţii. Astăzi, nimeni nu mai pune la îndoială mişcarea de revoluţie (!) a Pământului în jurul Soarelui, în decursul anului calendaristic...

Mi-am propus o trecere în revistă şi o sinteză a evenimentelor din prima jumătate a anului în curs. Chiar dacă ele s-au manifestat în sfere de interes diferite (politică, economică, culturală, militară) şi chiar dacă nu vor fi redate în succesiune strict cronologică, interconexiunea lor subtilă îmi confirmă valoarea de adevăr etern a cuvintelor lui Galileo Galilei.  Da, lucrurile se mişcă!

Parcă mai ieri eram încă sub semnul înfăptuirii lumii unipolare, prognozată optimist de Francis Fukuyama de la Departamentul de Stat al SUA imediat după prăbuşirea blocului comunist. În cartea sa, apărută în 1991 şi intitulată „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, Fukuyama făcea apologia liberalismului occidental, considerând că recenta victorie îl legitima drept cea mai înaltă formă de organizare a societăţii umane. Chiar dacă popoarele fostelor ţări socialiste şi din Uniunea Sovietică, sub apăsarea declinului economic şi social, aveau cu totul altă părere. Globalizarea pe principii neoliberale părea de neînfrânt şi spulbera orice rezistenţă întâlnită în cale. Proiectul de Uniune Europeană cu bunăstare la centru şi sărăcie periferică (...) înghiţea tot, cu ajutorul reformelor impuse de creditorii internaţionali: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE). Iar fiecare nou pas al marşului către Răsărit era consolidat apoi sub gheara de oţel a alianţei politico-militare NATO.

Tot acest plan s-a derulat nestingherit până la declanşarea „euromaidanului kievean”, la sfârşitul anului 2013. Poziţia fermă a ruşilor faţă de criza ucraineană şi revenirea Crimeei la Matcă prin referendumul din 16 martie 2014 au însemnat, de fapt, începutul schimbării. Sau sfârşitul... sfârşitului decretat de Francis Fukuyama. Din acest moment, omenirea s-a angajat într-o veritabilă şi furibundă cavalcadă: surprins şi deranjat de „nesupunerea” Federaţiei Ruse, Occidentul a introdus sancţiunile economice... Rusia a reacţionat contrar aşteptărilor vestice, dovedind invulnerabilitate... ca şi contrapondere la consolidarea Federaţiei Ruse, UE şi NATO au devenit tot mai fragile, prin clătinarea consensului dintre statele membre... China a preluat supremaţia economică mondială devansând SUA, de la care are de încasat datorii considerabile... cu toate acestea, SUA a sporit aproape exponenţial bugetul înarmărilor şi, pe lângă reactivarea Războiului Rece cu Rusia, despre care se vorbeşte tot mai des, a intrat în diferende şi cu China, pornite de la construirea de către chinezi a unor insule artificiale în Marea Chinei de Sud... efectul va fi mai mult ca sigur dezvoltarea relaţiilor ruso-chineze şi – foarte probabil! – apariţia unui parteneriat militar între cele două ţări. Provocările SUA la adresa celor doi coloşi răsăriteni, Rusia şi China, mă trimit cu gândul la morala celebrei fabule a lui Jean de la Fontaine: când broasca îşi propune să se umfle pentru a ajunge de mărimea boului, sfârşeşte prin a plesni... 

Am încercat să surprind în câteva cuvinte cum a evoluat situaţia internaţională, pentru a stabili cadrul exact în care s-au desfăşurat evenimentele ultimei jumătăţi de an. Probabil că foarte puţini sunt cei care mai cred în proiectul unipolar, într-o lume în care astăzi se manifestă deja mai multe centre de putere economică şi militară. Fie că e vorba despre apariţia Băncii „BRICS” ca alternativă pentru vechii creditori internaţionali (FMI şi BCE), sau despre sprijinul militar oferit de Rusia regimului Bashar al-Assad din Siria, în lupta împotriva Statului Islamic şi în pofida opticii diferite a Washingtonului.

Cu aceasta, am atins deja un eveniment important, din luna martie 2016: retragerea majoritară a forţelor armate ruse din Siria. Decizia a fost luată după cinci luni de intervenţii, în aceeaşi zi în care la Geneva opoziţia siriană a acceptat reluarea negocierilor de pace. O mutare inteligentă şi subtilă a preşedintelui rus, demnă de un mare maestru şahist. Ordonând retragerea militară şi susţinând calea diplomatică de rezolvare a crizei siriene, Vladimir Putin a pus în lumină contrastul cu politica alianţei NATO, de sporire a prezenţei militare în Europa de Est. Propaganda antirusă a început să pălească, şubrezită fiind tema sa preferată – „expansiunea neo-imperialismului rus”.

Un alt eveniment demn de menţionat, din luna mai 2016, a fost manifestarea cultural-artistică de la Palatul Parlamentului intitulată „Cultura uneşte popoare”, în cadrul căreia a avut loc şi expoziţia de documente şi fotografii „Holocaustul şi Victoria asupra fascismului”. Evenimentul a fost organizat de Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură la Bucureşti, Comunitatea Ruşilor - Lipoveni din România şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti, având ca şi coorganizatori Ambasadele Federaţiei Ruse şi Israelului în România, precum şi Ministerul Culturii din Federaţia Rusă. Organizarea comună ruso-evreiească a atras atenţia chiar şi adepţilor teoriei conspiraţiei, sau cu atât mai mult acestora. Astfel că, la vremea respectivă, pe reţelele de socializare puteau fi întâlnite interpretări de genul: „în sfârşit, evreii şi-au dat seama că pierd pe mâna americanilor”... Fără a-i contrazice pe conspiraţionişti, evocarea comună a dramelor prin care au trecut ruşii şi evreii în al doilea război mondial reprezintă un act de normalitate  – şi de normalizare! – într-o lume în care ideologia fascistă încearcă să renască.  

E pur si muove... Da, lucrurile se mişcă! Şi tot mai des în direcţie contrară dorinţei şi calculelor de peste Atlantic. Să ne amintim de 24 noiembrie 2015, ziua în care aviaţia de vânătoare turcă a doborât un bombardier rusesc Su-24 care se întorcea din misiune. La scurt timp după eveniment, preşedintele turc Recep Erdogan declara că Turcia nu datorează Rusiei nici o scuză. La televiziuni, analiştii politico-militari lansau cele mai sumbre previziuni despre iminenţa izbucnirii unui conflict NATO – Rusia şi acuzau la unison partea rusă. Pentru toţi, supriza de proporţii avea să vină pe 27 iunie 2016, când Turcia cerea iertare Federaţiei Ruse pentru doborârea avionului rus şi pentru uciderea unuia dintre piloţi. Cu toate că Turcia este membră NATO din 1952, au primat interesele proprii puternic afectate de sancţiunile economice impuse de ruşi.

Şi astfel am ajuns la capitolul sancţiunilor economice. Iniţiate de Occident împotriva Federaţiei Ruse în primăvara anului 2014, ele au fost prelungite continuu în speranţa prăbuşirii economiei ruse. Ultima prelungire a fost decisă în 21 iunie 2016 şi va dura până la 31 ianuarie 2017. Că efectul scontat este contrar aşteptărilor, îl confirmă încă o dată replica Rusiei, care a prelungit la rândul ei interzicerea importului de produse agro-alimentare din Uniunea Europeană până la sfărşitul (!) anului 2017. Desigur, sancţiunile afectează ambele părţi, nu doar pe cea sancţionată. Despre asta se vorbeşte puţin spre deloc, dar reacţiile unor state membre UE sunt relevante. În Franţa, Adunarea Naţională (camera inferioară a parlamentului) a votat în aprilie 2016 o rezoluţie pentru ridicarea sancţiunilor impuse Rusiei; în iunie 2016, Senatul francez a adoptat o rezoluţie similară, cu un vot majoritar (302 pentru – 16 împotrivă). Joi, 7 iulie 2016, parlamentul din Cipru s-a pronunţat tot în favoarea ridicării sancţiunilor. Potrivit unor surse diplomatice de la Bruxelles, de aceeaşi părere sunt şi Italia, Austria, Ungaria, Slovacia şi Cehia... 

Se poate spune că în cadrul UE coeziunea inter-statală a început să se clatine serios. Confirmarea a dat-o, cu siguranţă, BREXIT-ul din 23 iunie 2016. Rezultatul referendumului validează ideea preşedintelui rus Vladimir Putin de „Europă unită de la Lisabona la Vladivostok”, faţă de care Marea Britanie ar putea fi cel mai estic bastion al Occidentului. Neîndoielnic, un asemenea proiect ar fi susţinut de interesele economice şi culturale comune ale Europei şi Rusiei, şi nu impus prin strategii militare ori mecanisme financiare. Revenind la BREXIT, el a fost promis britanicilor de David Cameron încă din 2013, pentru a câştiga alegerile din 2015. Termenul limită pentru organizarea referendumului era finele anului 2017. Nu e exclus ca intervalul generos să fi fost lăsat tocmai pentru a aştepta o imagine clară despre evoluţia Rusiei sub sancţiuni şi asupra viitorului Uniunii Europene. Şi, cu toate că azi se încearcă o amânare a ieşirii din UE sau chiar o repetare a BREXIT-ului, precedentul a fost creat şi teoria seriilor istorice confirmă că vor fi şi alte ţări care vor dori să supună la vot desprinderea de UE. Mai mult, Irlanda de Nord şi Scoţia vorbesc deja despre separarea de Regatul Unit... E pur si muove!

De asemenea, lucrurile se mişcă şi în interiorul alianţei NATO, şi nu către consens şi coeziune. La începutul anului, preşedintele român Klaus Werner Iohannis confirma statutul României de slugă a americanilor, prin replica dată unui cetăţean nemulţumit de prestaţia în cea mai înaltă funcţie din stat. Nu s-a dezminţit nici la Conferinţa de securitate de la Munchen, din februarie 2016, unde a propus crearea unei flote permanente NATO în Marea Neagră. Având nevoie de acordul statelor aliate riverane Mării Negre, pe 15 şi 16 iunie Klaus Iohannis s-a deplasat la Sofia, unde a primit replica usturătoare a premierului bulgar Boiko Borisov: „Vreau să văd iole, iahturi, turişti, dragoste şi pace în staţiunile noastre de la Marea Neagră, nu vreau fregate care să brăzdeze marea!”. Aşa se face că după summit-ul NATO de la Varşovia, din 8-9 iulie 2016, România urmează să se „pricopsească”, pe lângă scutul antirachetă de la Deveselu, doar cu o brigadă multinaţională NATO şi un batalion format din 1000 militari americani, cu tehnică militară cu tot. Şi asta în contextul în care vecinii noştri bulgari au anunţat în a doua zi a summit-ului, prin vocea ministrului Apărării - Nikolai Nencev, că nu intenţionează să participe la brigăzile multinaţionale de pa flancul estic al NATO.

Însă alianţa NATO a fost zdruncinată din temelii în noaptea de 16 iulie 2016, o dată cu eşuarea loviturii de stat din Turcia. Aceasta a avut loc la numai trei săptămâni de la scuzele oficiale prezentate Federaţiei Ruse de preşedintele turc Recep Erdogan, printre puciştii militari aflându-se şi pilotul care a doborât bombardierul rus. Pentru organizarea puciului a fost acuzată mişcarea condusă de Fetullah Gulen, emigrat în SUA, premierul turc Binali Yildirim declarând că „o ţară care îl sprijină şi îl adăposteşte pe clericul Gulen nu poate fi un prieten al Turciei şi va fi considerată în război cu Turcia”. Mai mult, autorităţile din Turcia au închis pe o perioadă nedeterminată baza militară NATO de la Incirlik, operată de americani, şi l-au arestat pe comandantul acesteia, generalul turc Bekir Ercan Van... E pur si muove!

Evenimentele pe care le-am cuprins în acest articol arată fără echivoc că ambiţia creării lumii unipolare a eşuat, şi că mapamondul se află în plină reconfigurare. Poziţia României între Federaţia Rusă şi SUA poate fi ilustrată, chiar şi numai din punct de vedere geografic, de un vechi proverb din popor: „Cămaşa e mai aproape decât haina”. Că au vrut sau nu, în ultimul sfert de veac românii au dat deoparte cămaşa şi s-au îmbrăcat doar cu haina. Numai că, atunci când va trebui să dezbrăcăm haina uzată, ne vom trezi în pielea goală...

Read 110711 times