Ivan Bilibin, Ilustraţie din « Prinţesa-broască » [1]

   Prin „cultură populară occidentală” înţelegem aici, cu precădere, filmele kliukvificate, considerate ca apogeu al evoluţiei stereotipului narativ rus în Occident. Nu vom diseca acest fenomen în deplinătatea lui, s-au produs prea multe filme în această notă. Scopul nostru este acela de a reliefa, într-o primă fază, caracteristicile generale ale imaginii bărbatului rus. Va urma un episod consacrat imaginii rusoaicei în mediile occidentale.

   Termenul „kliukvificare”, propus de Serghei Armeyskov, este un cuvânt-valiză pe care ruşii îl folosesc atunci când vorbesc despre stereotipurile negative occidentale fabricate la adresa lor. Aceste stereotipuri se regăsesc îndeosebi în câteva produse culturale (filme, cărţi, videoclipuri) care sunt „kliukvificate” pentru a putea fi apreciate de publicul şi mass-media din Occident. „Kliukvificare” este format, aşadar, din sudarea cuvintelor „kliukva” (клюква) [2] = afine, merişoare şi „-ficare”, sufix provenit din „mistificare”.    

 

Ilustraţie a unei poveşti ruseşti (lubok) din secolul al XVIII-lea cu ursul şi mătuşa-capră    

   Ca urmare, „kliukva” (клюква) e un termen folosit pentru a descrie o combinaţie de stereotipuri culturale, istorice, lingvistice şi sociale despre Rusia şi ruşi, precum şi zugrăvirea acestora în stil „lubok” (precum personajele dintr-o poveste populară rusească pictate în fresce naive): urşi, izba, cazaci, matrioşca, babuşka, balalaika, garmoşka, kalinka-malinka, uşanka, samovarul, vodka, borşul, caviarul, bania, comunismul, iarna fără sfârşit şi alte asemenea „branduri”. Cu alte cuvinte, aceste elemente nu sunt, în sine, luate separat „kliukva”, dar când apar laolaltă sau sunt în exces, filmul în care, de exemplu, apar se defineşte ca fiind „kliukvifat”. Aşadar, „kliuvificarea” este un proces de creare a unui stereotip narativ ciudat folosind atât obiecte culturale ruseşti, cât şi concepte, într-o anumită măsură (exagerare, punere în anumite contexte etc.).

   Iată câteva exemple de „kliukva” foarte concentrate: „urşi cântând la balalaikă pe străzile înzăpezite ale unui oraş „tipic” rusesc; tovarăşi în uşanka mâncând borş/caviar şi bând vodkă, spunând „na zdarovie!”; „babuşka cu şal rusesc bând ceai dintr-un samovar în faţa unui şir de matrioşci” etc. Este important de subliniat că „kliukva” nu e neapărat negativă la adresa Rusiei.

   O formă mai deosebită de „kliukva” occidentală este, de obicei, un hibrid al mai multor „kliukva” generice:

- „kliukva” rusofobe versus „kliukva” rusofile;

- „kliukva” intenţionată/neintenţionată;

- „kliukva” foarte concentrată/diluată. 

O veche „kliukva”, foarte concentrată  

   „Kliukva” intenţionată poate fi împărţită în două tipuri principale: denigratoare (în scopuri propagandistice, de exemplu: imaginea ciudatului periculos) şi pseudo-„kliukva” (cu scop comic). Există un scurt-metraj, o parodie rusească (cu subtitrare) a filmelor americane în care apare imaginea rusului împreună cu mai multe „branduri” „kliukva” menţionate anterior.

  

   Anumite forme de mistificare sau defăimare narativă a Rusiei (cum am menţionat în episodul anterior), pot fi considerate, de asemenea, tipuri de „kliuvka”. Mai mult, constatăm existenţa unui tip de „kliukva” nativă, aparţinând creatorilor ruşi (în parteneriat sau nu cu autori occidentali), realizată pentru piaţa vestică pentru a monetiza stereotipurile ruseşti existente. „Kliukva” se vinde bine! Aşa-numitele filme de „borş-sploatare” (cuvânt obţinut din borş + exploatare), precum filmele americane de blaxploitation (care valorifică relaţiile interrasiale din Statele Unite), sunt considerate, de asemenea, forme de „kliukva”.

   O carte de călătorie a cărei influenţă a fost decisivă în jalonarea curentului stereotipurilor narative ruseşti în Occident, a fost lucrarea „Rusia în 1839 (La Russie en 1839)” a lui Adolphe de Custine. Abordările şi punctele de vedere prezentate în această carte rămân chiar şi în zilele noastre „literă de lege” pentru cei care vor să scrie despre Rusia, înregimentându-se unui anumit tip de propagandă.

   Descrierea pe care Adolphe de Custine o face Rusiei este absolut dezumanizantă: ruşii sunt nişte sclavi, barbari şi automate umane (automaton). El vede Rusia ca pe „închisoarea popoarelor” (definiţie popularizată, mai târziu, de Lenin) şi ca pe o „tiranie asiatică”. De exemplu:

   „o mulţime din aceşti parveniţi la civilizaţie au păstrat o blană de urs [sic!] pe sub eleganţa lor modernă, pur şi simplu camuflând-o. Nu ai decât să zgârii la suprafaţă [3] ca blana să apară şi să se zburlească.”

(traducerea: Alexandru Mîţă)

   Lucrarea lui Adolphe de Custine a apărut în 1843 şi a devenit pe loc foarte populară în Occident. Câteva motive din spatele acestei popularităţi se regăsesc în situaţia politică a epocii, care se constituia în pământ fertil pentru sămânţa mistificării narative a Rusiei. Paul Sanders, istoric şi cercetător în domeniul managementului, subliniază faptul că tot ceea ce face lucrarea lui de Custine unică este impactul său enorm asupra percepţiei Occidentale despre, mult timp după moartea autorului, în timpul Războiului Rece şi ulterior acestuia. Acestea fiind spuse, nu e surprinzător să constatăm faptul că Zbigniew Brzezinski (în adnotarea la ediţia americană din 1987 a acestei cărţi) elogiază „Rusia în 1839 (La Russie en 1839)” pentru „introspecţia caracterului rus şi a naturii bizantine a sistemului politic rusesc”.

   O altă carte de călătorie pe care o menţionăm este „Russian Journal (Jurnalul Rusesc)”   

a lui Lewis Carroll. [4] El a vizitat Rusia în anul 1867 împreună cu Henry Liddon – la aproape trei decenii după Adolphe de Custine – iar jurnalul său (publicat abia în 1935) este cu mult mai puţin cunoscut decât „La Russie en 1839”. Carroll s-a întâlnit cu oameni simpli, a vizitat biserici, muzee şi teatre, a asistat la concerte şi şi-a notat aceste experienţe:

   „Am dăruit între 5 şi 6 ore unei promenade prin acest oraş minunat [n. aut. Moscova], un oraş cu case albe şi acoperişuri verzi, cu turnuri conice care se înalţă, unul mai sus decât celălalt, ca nişte telescoape; Moscova cu alunecoase domuri bombate, în care vezi, ca într-o oglindă, imagini distorsionate ale celorlalte clădiri; Moscova cu biserici care arată, pe dinafară, ca nişte buchete pestriţe de cactuşi (cu unele ramuri încoronate cu muguri verzi ţepoşi, altele de culoare albastră, iar altele - cu roşu şi alb), şi care, pe dinăuntru, sunt pline de lămpi şi icoane agăţate şi-s zugrăvite cu imagini luminoase până în vârful acoperişului; în fine, Moscova, cu un pavaj care urcă şi coboară aidoma unui câmp proaspăt arat...”

(traducerea: Alexandru Mîţă)

   Unul din motivele pentru care am menţionat jurnalul lui Carroll este presupunerea că această călătorie în Rusia l-a inspirat să creeze „Alice în ţara minunilor”. Indiferent dacă această supoziţie se va dovedi sau nu adevărată, trebuie subliniat că această reprezentare a Rusiei ca „altă dimensiune”, „ţara minunilor” etc. este o bază pentru „kliukva” narativă (la fel ca şi pentru mistificare şi defăimare).  

   Printre manifestările acestor tipuri narative, în cultura populară contemporană, menţionăm aşa-numitele „reversuri ale medaliei ruseşti”, populare în anecdotele Occidentale în care se râde în legătură cu „ţara de la antipozi”, „nelumea” [5]. Aceste glume au fost introduse de Iakov Smirnoff, un actor emigrat în SUA din URSS. In principiu, gluma se bazează pe o formulă simplă: în America, tu faci o anumită chestiune, pe când în Rusia (Sovietică) – acea chestiune te face pe tine. De exemplu: în America, tu călăreşti un cal pe când în Rusia – calul te călăreşte.

 

   Unul din cele mai importante şi de efect instrumente în promovarea stereotipurilor a fost şi este cinematograful. In multe filme occidentale (de acţiune, poliţiste sau de comedie) stereotipurile ruseşti sunt viu portretizate, devenind o componentă a imaginii narative a Occidentului despre Rusia: de la filme precum “From Russia With Love (Din Rusia, cu dragoste” (şi toată seria filmelor cu James Bond), “Red Heat (Căldura Roşie)”, “Red Scorpio (Scorpionul Roşu)”, “Rambo 3″, “Police Academy: Mission to Moscow (Academia de Poliţie: Misiune la Moscova)”, până la “Armageddon”, “Hitman” şi “Iron Man 2″, iar lista poate continua.

   Există 3 imagini generalizate cu caracter stereotip despre bărbaţii ruşi:

- rusul cel rău;

- rusul care bea;

- rusul cel nebun (anormal);

 

   Cu alte cuvine, „rusul cel rău” este o imagine a rusului scelerat. Tipuri deosebite ale acestei imagini sunt adesea reprezentate de „criminalii ruşi” gangsteri care fac parte din Mafia rusă. Aceste tipuri se pot diversifica, de la mardeiaşul de stradă idiot („byk”) la „avtoritet”/”vor v zakone” (aşa-numitul „hoţ în lege”), ca de exemplu „Don” sau capul organizaţiei criminale. Uneori, „ameninţarea rusă” din filmele occidentale ia forma unei „organizaţii teroriste” („Air Force One” - 1997). Un alt sub-tip al acestei imagini stereotipe poate fi denumit „rusul deştept şi rău”: de exemplu, omul de ştiinţă interpretat de Mickey Rourke în „Iron Man 2”, spion sau hacker.

Rusul, un personaj super-odios creat de Marvel Comics 

   Personajul „rusului beţiv” ne arată un tip de rus disfuncţional, bun de nimic care nu-şi poate domina pasiunea sa pentru alcool – îndeosebi pentru vodkă. Contrar imaginii „rusului rău”, aflat în avanscena „ameninţării ruse”, acest personaj fie nu are deloc, fie are prea puţine „însuşiri periculoase”, având în schimb un evident caracter comic  (de exemplu „klyukva” de mare concentrare, „capodopera” “Police Academy: Mission to Moscow (Academia de Poliţie: Misiune la Moscova) ”.

   Rusul “nebun (anormal)” tip de personaj întrucâtva tautologic întrucât descrierile ruşilor sunt, în majoritate, astfel construite în imaginarul cinematografic occidental, “natural şi inerent anormal”: „ei nu sunt ca noi”, „ei sunt diferiţ” Astfel, această categorie foarte largă îi include atât pe delincvenţi de tipul „rusul cel rău”, cât şi pe „beţivanii ruşi”.

   E foarte amuzant să priveşti un film occidental „serios”, bazat pe un roman rus clasic (“Onegin”, 1999) în care personajele din prima jumătate a secolului al XIX-lea cântă o melodie rusească de la jumătatea secolului al XX-lea. In filmul respectiv, Lensky şi Olga cântă “Oh, călina e în floare” (“Oi, tsvetyot kalina”) creaţie a lui Isaak Dunaevsky din 1949. E la fel ca eroii unui film „autentic” bazat pe opera lui Charles Dickens care ar cânta  “Yellow Submarine”. Asemenea klyukva neintenţionate în filme le fac să apară ca fiind din aceeaşi specie cu o parodie precum cea din 1975, semnată Woody Allen şi intitulată “Love and Death (Iubire şi moarte)“. Vorbind despre adaptările occidentale ale romanelor literaturii clasice ruse, ar fi de preferat filme bazate pe romane ruseşti [6] decât încercări nereuşite de descriere a „Rusiei autentice/ruşilor autentici” dintr-o anumită perioadă istorică (atenţie! klyukva – zonă de pericol!).

   Numele străzilor, oraşelor şi alte lucruri scrise cu caractere chirilice sunt “la ordinea zilei” în filmele americane. Un echivalent englezesc ar arăta probabil precum: “Weryvell Sity” sau “Sufrokare ovenu”. Prenumele şi numele “ruşilor” din multe filme sunt ciudate, neobişnuite, neîntâlnite printre ruşi sau pur şi simplu nu sunt deloc ruseşti: de exemplu, Generalul Gogol care conduce KGB-ul în multe filme din seria James Bond. Gogol e un foarte popular prenume în Rusia, în opinia scenariştilor filmului (nu e adevărat, dar cui îi pasă?).  Ca să înţelegeţi mai bine, imaginaţi-vă doar un film rusesc în care pe şeful CIA l-ar chema… Shakespeare. Klyukva, într-adevăr!

   Numele lui Jason Bourne (“The Bourne Supremacy (Supremaţia lui Bourne)” din paşaportul său rusesc este scris “Лштшфум Ащьф“. A devenit o glumă care circulă în Rusia deoarece, în ochii unui vorbitor nativ, aceasta arată fix ca “Rbybftd Ajvf” [7] – iată cum s-ar scris asta în paşaportul unui nativ american. Ce zi frumoasă, Rbybftd Ajvf, nu-i aşa? Ce nume frumos şi deloc suspect mai ai şi tu!

   Numitorul comun al majorităţii personajelor ruseşti din filmele occidentale şi din cultura populară în general este faptul că “atributul rusesc” se dezvăluie prin exagerare şi, în final, prin deviaţie. Chipurile actorilor care întruchipează ruşi sunt denumite, în Rusia, “tăiate cu toporul” (grosolane), tunsoarea le este foarte scurtă (sau capul complet ras). Atributul rus al personajului este adesea completat prin elemente exterioare precum uşanka (care purtat chiar şi într-o cameră e, de fapt, un lucru considerat drept o mare impoliteţe în tradiţia rusă), sticla de vodkă, balalaika, telniaşka şi altele. Ruşii sunt descrişi ca plini de contradicţii, paradoxali, hiperemotivi sau siguri de sine. Atunci când ruşii sunt portretizaţi ca fiind calmi, non-emotivi şi cu voinţă puternică (precum Dolph Lindgren în rolul lui Ivan Drago din “Rocky 4” sau Arnold Schwarzenegger interpretându-l pe Ivan Danko în “Red Heat”) aceste personaje au trăsături neomeneşti, care ţin mai degrabă de roboţi sau de hibrizi om-maşină – “automaton”, aşa cum Adolphe de Custine îi numea pe ruşi.

   “Ruşi cei răi” şi alte imagini negative generalizate ale ruşilor îi reprezintă nu numai pe cei care s-au născut într-o anume ţară şi vorbesc o anumită limbă şi care au ales calea greşită în viaţă. Ei sunt încarnări ale totalitarismului, ale barbariei, ale agresiunii, ale dependenţei şi ale multor altor rele care reprezintă Duşmanul, Opusul.

  Desigur, nu orice personaj rus dintr-un film occidental se încadrează în categoria “rusul cel rău” sau vreo altă categorie negativă. Foarte des, personajul este transformat în klyukva, intenţionat sau nu. Uneori, personajul poate fi relativ pozitiv, precum  cosmonautul super-klyukvificat Lev Andropov (chiar aşa, de ce nu Lev Brejnev?!) personaj din filmul „Armageddon” care circulă cu uşanka pe el şi arată ca şi cum ar fi băut deja o sticlă de vodkă.

   Astfel, cultura populară şi cinematograful exploatează stereotipurile existente. Le folosesc pentru a construi generalizări narative stereotipe care sunt intuitiv înţelese şi imediat asimilate de publicul occidental şi global.  Aşadar, stereotipurile ruseşti nu sunt unice, în această perspectivă : există, de exemplu, şi stereotipuri „orientale”. Tot ce e vechi iniţial ca viziune (precum discursul lui Adolphe de Coustin) devine foarte viabil, este permutat şi transformat, introdus în trendul politicii occidentale contemporane, în discursul intelectual şi cultural şi astfel, stereotipul îşi menţine şi amplifică doza de veridicitate în pofida esenţei sale sa mistificatoare şi denigratoare.

   Nimeni nu poate pretinde “autenticitate” în reprezentarea Rusiei şi a ruşilor din asemenea filme populare, deoarece însăşi coerenţa lor vizuală rezidă într-un imens proces de klyukvificare. Tipurile de personaj rus alimentează simţul occidental al “superiorităţii civilizaţionale”, întărind discursul de tip “noi-toţi-ştim-că-aşa-e-în-realitate”. Stereotipurile sunt o formă de falsă auto-profeţie, cognitivă “Ouroboros”, însoţită de confirmarea părtinitoare, deci nimeni nu poate scăpa  de acestea complet, nici dacă vrea cu tot dinadinsul. Acestea formează o reţea de percepţie şi de înţelegere  răspândită în “lume”  aşa cum o persoană înţelege şi îşi formează propria realitate. Simplificat – dacă această “reţea” a fost creată pentru a prinde “urşii ruşi cu sticle de vodkă şi balalaice” (şi alte obiecte “klyukva”), atunci această “reţea” nu este cea potrivită pentru a-i înţelege pe Kandinsky, Gumilev ori Tarkovsky. Ochiurile sitei sunt prea mari şi detaliile esenţiale vor trece fără ca măcar să fi fost observate.

[va urma.]

 

Note

[1] “Tsarevna Lyagushka”, Ţarevna-broască este o poveste rusă. Puteţi viziona desenul animat sovietic din 1954 inspirat din această poveste (cu subtitrare în limba engleză).

[2] De la “razvesistaya klyukva” (tufă de afine). Această combinaţie de cuvinte este atribuită uneori lui Alexandre Dumas (père) dar cel mai posibil a fost folosită mai întâi în 1910 într-o piesă de teatru ce satiriza stereotipurile despre Rusia. Este un oximoron, întrucât un “copac stufos cu afine” nu există.

[3] Se poate compara cu un faimos proverb (“zgârie un rus şi vei găsi un tătar”) atribuit, pe rând, lui de Custine însuşi, apoi lui Napoleon, Puşkin etc.

[4] Mai există şi “A Russian Journal (Un Jurnal Rus)” (1948) de John Steinbeck dedicat călătoriei sale în URSS.

[5] Termenul “Unworld (Nelumea)” provine din jurnalul de călătorie a lui E. Cummings, intitulat “EIMI“.

[6] Pentru a fi mai exact – este vorba de viziunea regizorală a unui scenariu (nu menţionăm actorii, producătorii, operatorii etc) bazat pe traducerea unui text rusesc original. Parafrazând faimoasa butadă franceză: l’auteur est mort, vive l’auteur (autorul a murit, trăiască autorul)!

[7] “”Лштшфум Ащьф” e “Kiniaev Foma” scris cu caractere ruseşti. “Rbybftd Ajvf” este “Киниаев Фома” (numele “Kiniaev Foma” scris cu caractere chirilice la o tastatură în limba engleză, folosind transliteraţia).

... spun aşa, parafrazându-l pe Fănuş Neagu. Căci acesta este Timotei Rad: un veşnic neliniştit, inventându-şi alte şi alte provocări imposibile, de neimaginat pentru noi, cei care călătorim cu bilet, cu mijloacele clasice şi nu tânjim după poze făcute în corturile din Irak, pe străzile din Tiraspol sau pe culmile din Nagorno Karabah.

   Nu tânjim, nu tânjim, dar nici nu ne putem închipui aşa ceva şi iată că Timotei vine să ne completeze acest hiatus al imaginaţiei noastre cu faptele lui concrete, cu imaginile luate pe viu, fără anestezie de pe cărări pe care nu numai că nu vom avea o prea mare şansă de a le bătători vreodată, dar s-ar putea ca nici măcar să nu avem atâta fler, atâta curaj şi atâta disponibilitate precum Timotei.

In urma recepţionării Notei de Protest care i-a fost remisă din partea organizaţiei noastre, Ministerul român al Afacerilor Externe ne-a transmis următorul răspuns, care conţine clarificările şi poziţia oficială faţă de aspectele care i-au fost prezentate.

Deşi, în linii mari, M.A.E. prin reprezentantul său subliniază pacifismul intenţiilor sale, susţine obligativitatea angajamentelor faţă de U.E. şi “partenerii transatlantici”, subliniind eforturile instituţiei şi preocuparea faţă de românii din Vestul Ucrainei (denumiţi “minoritate”), apare o contradicţie flagrantă şi neclarificată între “parcursul european” al ţării vecine şi dreptul fundamental al popoarelor la autodeterminare, principiu enunţat încă de la articolul 1 al Cartei ONU, despre care nu se menţionează nimic în textul recepţionat.

Răspunsul_MAE

A trebuit ca nişte pensionari români anchetaţi de DNA să recurgă la gestul disperat  al sinuciderii, pentru ca autorităţile să ia nişte măsuri pentru această categorie socială. Nu măsuri radicale, care să îmbunătăţească starea acestor oameni, ci unele superficiale, care să mai spele imaginea terfelită a „instituţiilor statului de drept”. Ce s-a întâmplat,de fapt?